Cobor scările bisericii, călcând petale de flori. Vântul le plimbă usor, dintr-o parte în alta. Atât a rămas din ziua de azi, în fața bisericii: petale de flori, strivite de jurăminte.
Se simte toamna și odată cu ea, sezonul nunților.
Aici, pe treptele Casei Domnului, aș vrea să cred că o frumoasă poveste de dragoste tocmai și-a jurat eternitatea printre petale de flori. Aș vrea să cred că un EL si o EA, ce nu s-au rănit până azi, nici măcar aruncând flori, au coborât treptele bisericii, și au făcut o poză de poveste, pentru nepoți.
Doamne, ce zi specială pentru oamenii ăștia!
Doar ei știu cât au alergat după haine, inele, flori, jurăminte! Câte discuții despre meniuri, tort, muzicanți! Și nași. Și locație. Și invitați. Câte pupături și câte urări! Câte rujuri întinse pe față! Doar ei știu de câte ori s-au lepădat de ei și de Tine, până au reușit să ajungă aici!
Prin stropi de poaie mă intreb, gândindu-mă la dans, la daruri, la fericire, la ziua asta scrisă cu litere mari în cartea vieții: oare ce-au pregătit pentru după ce se termină totul?
În povești, finalul este cu: ‚și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți’.
În viața reală, povestea abia acum începe.
Câți știu ce se întâmplă între frumoasa nuntă, reușita lui Făt Frumos ce a luptat cu balauri pentru inima frumoasei prințese și acest ‚până la adânci bătrâneți’?
Câți știu cum se trăiește fericirea în doi?
Această zi unică, pregătită atât de intens și cu atâta dăruire, gravată ca bornă roșie în clepsidra timpului, menită să despartă înainte de după ‚DA’, nu ne-ar putea învăța să pregătim în acest fel, fiecare clipă din viața noastră?
Să nu mai trăim azi, împărțind tortul, cu mâinile pline de dragoste, mâine, împărțind patul, butonând gadgeturile, individual.
Azi, atât de aranjați, atât de frumoși, atât de speciali unul pentru celălalt; mâine, în tetra cu pătrățele și părul neîngrijit, fiecare cerând, împovărându-l pe celălalt cu propriile așteptări, nerostite la jurăminte.
Azi, atât de generoși; mâine, atât de rapaci de putere.
Azi, atât de plini de promisiuni; mâine atât de neînduplecați în a nu dărui exact promisiunea jurată – dragostea.
Pentru că, nu-i așa?!, pe treptele Domnului, nimeni n-a obligat pe nimeni, la nimic. Promisiunea sărbătorită avându-i pe toți ca martori, și invitat special, Dumnezeu, în euforia fericirii, sufletul nu a auzit-o. Jurămintele au rămas uitate aici, precum petalele pierdute de flori. Răscolite de vânt și udate de picuri de ploaie.
În întunecimea liniștită a bisericii, au rămas jurăminte legate cu pâine, cu vin și cu foc. Și cu martori. De aici, de pe trepte, par deja prăfuite: îți jur credință, te voi urma, te voi ingriji, te voi respecta, la bine și la rău, fără să fiu eu, răul… te voi iubi, pe viață…
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Reflexul urărilor de bine în epoca înstrăinării
Cum ieși dintr-o relație în care te simți anulată
Ce cutiuțe pentru felii de tort alegem în funcție de vibe-ul cofetăriei și de ce contează modelul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
