„Pot să fac și eu o fotografie cu calul?”, îl întreb pe Vali. Valentin Vasilescu – cascador coordonator, deținător de cai, lupi și idei minunate pentru a face spectacole așa cum nu s-au mai făcut. Îmi dau seama că sunt nepoliticoasă, stătea de vorbă cu oamenii lui. Tocmai se încheiase repetiția la care mă lăsase să asist. Oamenii erau obosiți, animalele erau obosite, mai mult ca sigur Vali era obosit. Iar eu, mândra cea mândra, doream o poză cu un cal. Pentru asta și venisem, într-o rochie de mătase brodată, cu săndăluțe transparente… Mă întorceam de la un eveniment, când am aflat de repetiție și m-am gândit eu ce minunat aș arăta lângă frumosul de Levante.
„Sigur că da. Dar grăbește-te, că spală caii”, îmi răspunde Vali, răbdător. Zâmbesc în colțul gurii, înotând cu săndăluțele transparente prin nisipul din arenă. Uneori am senzația ca Vali se comportă cu mine precum se comportă cu puii de lup, când îi îmblânzește. Aceeași răbdare pe care o are când plătește, prin sat, câte o oaie vânată de lupii lui, care au sărit gardul electrificat, înalt de doi metri, fără să-l atingă. Dar și când ne-o veni rândul s-o luăm pe coaja…
Când ajung în apropierea grajdurilor, râd de-a binelea. Levante, calul cu care doream să mă fotografiez, e ud, din cap până-n picioare. Unul din cascadori îl spală cu un furtun. Mă uit în jur, văd încă un cal și încă unul… toți uzi, pregătiți de odihnă. Zăresc în depărtare un cal, care n-a apucat să fie spălat. „Te rog, îi zic cascadorului care îl spăla pe Levante, în timp ce mângâi calul pe bot, îi spui colegului tău cu calul uscat să stea, să fac și eu o poza?” Bărbatul îți strigă colegul, colegul se oprește, toți cei din preajmă mă privesc amuzați. E rândul lor sa aibă spectacol. Îmi asum rolul de domniță răsfățată, care destinde atmosfera, cu grație și amuzament disimulat. Voi m-ați distrat pe mine, hai să vă fac și eu seara mai frumoasă. „Îmi faci și mie, te rog, o fotografie cu calul?”, îl întreb, zâmbind, pe bărbatul care îl ține de căpăstru pe Gorre. Pe cal îl cunosc, e unul dintre preferații mei. Pe cascadorul care îl ține de căpăstru l-am văzut acum prima oara. „Ai primit aprobare de la conducere?”, mă întreabă, vezi Doamne, vigilent. Replica din capul meu suna cam așa: „Șmechere, ți-a fost clar că am aprobare de când m-ai văzut străbătând arena, fix in mijlocul repetiției voastre, sub privirea îngăduitoare a șefului tău, să mă așez moțată în tribună, chiar lângă șefa ta. Dar te dai artist!” Aceasta este doar replica din capul meu. În schimb, îi zâmbesc, ca și cum ar fi adus soarele la loc pe cer, acum când e aproape întuneric. „Desigur”, spun pe un ton dulce, precum mierea. „Stai să pun șaua pe cal”, îmi răspunde, meșterind abil pe sub burta calului. Câtă atenție la detalii, gândesc încântată, fără să-mi treacă prin minte ce se va întâmpla. Mângâi calul pe bot și-i șoptesc, complice: „Gorre, frumosule, o să facem o fotografie împreună”. Observ că e murdar pe bot și se atinge de rochia de mătase…. Poate că ar trebui să mă schimb. Am o rochie de zi, pe bancheta din spate a mașinii. Ce-i drept e albă, dar și calul e negru. Merge la fix.
Cascadorul îmi spune: „Hai sa te urc pe cal!” Gorre își freacă, din nou, botul murdar de rochia mea de mătase. Încerc să mă feresc, să răspund și să iau decizii în același timp. „Nu mă urc pe cal. N-am făcut-o niciodată. Mi-e frică!” Cascadorul îmi dă replica indignat: „Doar n-o sa te fotografiezi lângă cal și lângă grajduri! Fac agrement de 14 ani. Te urc eu pe cal!”. Gorre continuă să își frece botul de rochia mea. „Mă duc să mă schimb”, ii spun cascadorului. Iau lucrurile pe rând. Deschid mașina, rochița albă e lungă și largă, așa că o trag peste rochia de ocazie. Primul pas. Apoi, las în jos fermoarul primei rochii, o scot pe picioare și o arunc pe banchetă. Al doilea pas. Iau cordonul celei de-a doua rochii și mă îndrept spre cal și cascador. Gata, al treilea pas. Unul dintre privitori mă întreabă: „Dar câte ținute ai?” Râd, încântată de propria-mi năstrușnicie. „Două!”. Cascadorul mă privește adânc în ochi și-mi spune ferm: „Mâna stângă o pui aici, mâna dreaptă aici, piciorul stâng aici. Da, pune-l în scară. Când spun eu hop, treci piciorul drept peste șa”. Încep sa protestez, folosind o mie de cuvinte, fără să realizez că am executat deja primele comenzi date, cele doua mâini și piciorul stâng sunt pe poziție: „Eu nu pot sa mă urc pe cal, pentru ca nu pot, dacă o să cad și tu mă scapi, e clar. Nu m-am urcat niciodată pe cal și Gorre e uriaș…” Prin tumultul de proteste care se revarsă din propria-mi gură aud hop, ridic piciorul drept peste șa și mă trezesc călare. Cumplit! E sus, sunt foarte sus. Îmi țin respirația pentru o clipă. Evident, am tăcut. Mă gândesc cu teamă că Gorre e uriaș.
Cascadorul continuă să-mi dea indicații. „Stai dreaptă, pieptul înainte, lasă-te pe fese, relaxează-te. Nu trebuie să ții tu căpăstrul, ține-te de șa. Calul îl duc eu. Mergem în arenă, să fie fotografia frumoasă”. Nu-mi vine să cred că sunt sus pe cal. N-am avut niciodată curajul acesta. Primul sentiment e frica. Cascadorul întoarce calul pentru ca trebuie sa mergem în cealaltă direcție. Îi spun, de data aceasta pe un ton serios: „Mi-e frică, chiar mi-e frică. Dacă o să cad?” Continuă să-mi vorbească pe același ton ferm, dar privirea i s-a schimbat. M-a simțit că mi-e frică și vrea să mă ajute să mă relaxez. Se folosește de o glumă, încearcă să-mi abată atenția: „Dacă întind mâna și te trag de șold, ajungi pe umărul meu și pot să fug cu tine. Acesta este singurul pericol. Să cazi de pe cal e imposibil. Relaxează-te și scoate pieptul înainte!”. Încerc sa fiu și eu amuzantă, dar încă sunt amorțită de frică: „La ce ajută să scot pieptul înainte, dacă poți să-mi spui exact?” Dacă nu m-aș fi temut, inflexiunea glasului, privirea, ar fi transformat întrebarea. Așa, a sunat sec, cumva răutăcios. Mă mustru în gând, în timp ce bărbatul îmi explică pe tonul lui ferm, dar liniștit: „Ajută coloana, te ajută la echilibru, nu mai simți la fel legănatul dat de pașii calului”. Am parcurs deja distanta, am ajuns în arenă. Cineva îmi face pozele. M-am mai relaxat. Mai cer o fotografie, în timp de îmi culc capul pe grumazul calului. Mă ridic, mă întorc spre cascador și-i spun, zâmbind blând: „Să te văd acum, când trebuie să mă dau jos de pe cal. Ca nu știu să mă dau jos de pe cal!” Mă privește, întinde mâna, mă prinde de-un șold, mă răsucește cu stop la el pe umăr și mă pune ușor jos. Parcă într-o clipă. „Ți-am spus. Singurul pericol e să te iau pe umăr și să fug cu tine”. Mă simt un alt om. Pentru prima data m-am urcat pe un cal. M-am simțit fantastic, fără să știu cât de fantastic mă simt. Mă cuprinde recunoștința. Îi mulțumesc celui care a făcut poza. „Un pupic nu primesc și eu?” mă întreabă cascadorul. Pun un pupic apăsat pe obrazul lui stâng. Habar n-are că pentru mine e un erou. Este acela care m-a urcat pe un cal. Pentru prima data în viața mea. Iar calul era uriaș.
Citiţi şi
Andropauza (menopauza masculină)
O poveste cu o rochie de dat în stambă
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
