Sunt 45 de zile de când m-am pornit la drum. Mă gândesc câteodată că ar fi fost frumos să am pe cineva cu care să împart experiența. Recunosc că să-l găsesc pe acel “unul” n-ar fi cel mai rău lucru care mi s-ar putea întâmpla. 🙂 Mi-e dor de stările de intimitate cu cineva de aceeași rezonanță. Dar când o să fie, se va întâmpla de la sine. Două ritmuri vor coincide și muzica va curge.
Câteodată mi-e teamă că sunt dintre aceia care n-au stare, care se plictisesc repede. Iubirile de călător sunt scurte și intense ca niște esențe, dar cred că și epuizează. Te oferi complet, știind că nu există mâine. Și totuși, de la sute de km depărtare, este unul către care gândul zboară când și când. Este cel care ar fi putut fi, dar n-a fost să fie. A rămas dorință și tocmai de aceea gândul încă îi da târcoale. Se întreabă: “și totuși..?”, dar mi se pare pierdere de vreme tot ce începe “cum ar fi fost dacă…”. Nu e și asta, basta! Când pierzi timpul cu “ce ar fi putut să fie”, pierzi și ce e.
Când călătorești singur, te descoperi. Afli pe ce frecvențe funcționezi cel mai bine. Nu e nimeni care să te bruieze și, mai ales, pedalatul îți oferă timp de introspecție. Plonjezi în tine și nu e mereu confortabil. De fapt, să-ți sondezi propriile adâncuri poate fi dintre cele mai dificile stări de accesat. Omul modern a câștigat foarte mult timp liber, dar acest timp liber și-l petrece fugind de sine.
Sunt și momente de o intensă fericire, în care nu contează că n-ai înspre cine să întorci capul. Mi s-a întâmplat în Vardzia, Georgia. De fapt toate cele șase zile petrecute în Georgia au fost un continuu prilej de uimire. M-a mai încercat aceeași stare de beatitudine în Armenia, la Tatev. Am coborât până la Podul Dracului. Am văzut foaarte puțin din lumea asta și din puținul pe care l-am văzut acesta e dintre cele mai frumoase locuri. Armenia însă s-a lăsat și cu gust amar. N-au lipsit propunerile de sex la margine drum. Însă am primit și trandafiri pentru curajul de a mă fi pornit în lume de una singură.
De trei zile sunt în Iran. Închei acest text în Tabriz. Când l-am început (textul) știam că până în Teheran îmi voi continua drumul singură. Aseară, lucrurile s-au schimbat. Am modificat ruta și voi pedală însoțită de-a lungul Mării Caspice.
Sunt curioasă cum mă voi adapta la mersul în doi. A nu se înțelege că aș fi avut vreun coup de foudre. Pur și simplu, dacă aș fi continuat ruta inițială, cel mai probabil aș fi luat mașina până în Teheran, din cauza aridității peisajului.
Pe curând! 🙂
Pe Alina o găsiți cu totul aici, când mai are timp să scrie.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
