Acum cinci ani, în Elveţia. La-ntoarcerea acasă. După o săptămână de alergătură într-o ţară nou-nouţă. Mi-a plăcut acolo din prima clipă fiindcă lumea se poartă ca… lumea. Elegant, frumos, niciodată rece, da? Niciodată. Iar pentru că m-a prins o ploaie intempestivă, un domn a simţit nevoia să-şi ceară scuze pentru cum e vremea-n ţara lui. Păi, am să uit eu vreodată una ca asta?
Apucasem, în tot iureşul ăla, să iau câte ceva pentru toţi ai mei, că, deh, la muncă, la muncă eram eu plecată, dar nu se face să vii cu mâna goală. Pentru mine, nimic. Şi mă trezesc pe aeroportul din Zürich cu mult prea multă vreme înainte de momentul în care trebuia să fiu acolo. Fac ce trebuie făcut pentru îmbarcare şi rămân suspendată în timpul de aşteptare. Iară mie dă-mi orice, numai nu mă pune să aştept.
Şi-n timp ce treceam în pas molcomit cu forţa pe lângă boutique-uri, îmi amintesc de întrebarea unui bun prieten: „Ana, dar tu ai făcut vreodată o prostioară premeditată?“ Ei, bine, nu. De multă vreme mă rodea întrebarea lui. Mă tot gândeam ce-aş putea eu face ca să se încadreze în standardele astea. Şi, brusc, văd o vitrină cu sticle de băutură, iar, dintre ele, una mi s-a părut cea mai îmbietoare. „Alcool?!“, mi-am spus, speriată. Că doar eu prietenă cu alcoolul nu prea sunt. Dar i-am simţit pe loc gustul.
Baileys
Şi-am intrat. Era o sticlă de Baileys. Eu sunt femeie măcar în papilele dedicate dulcelui aromat şi perfect echilibrat, ce să fac, aşa că-mi place mult crema de whiskey. Şi, iarăşi mărturisesc, chiar pe asta o prefer. Dar nu-mi cumpărasem niciodată o sticlă cu băutură. Nu până atunci. Şedea dumneaei răsfăţată-ntr-un coş frumos, cu o plasă cu ochiuri mari straşnic strânsă pe… trup. Mai era şi-o ediţie limitată. M-am codit ce m-am codit, având tot timpul sentimentul că fac ceva interzis, şi mi-au căzut ochii pe ceasul din magazin. Nu mai era vreme de târcoale. Am cumpărat-o respirând sacadat, de teama de-a nu pierde zborul, şi-am îndesat-o în bagajul de mână. Până la Bucureşti, m-am tot gândit dacă-i e confortabil, dacă nu se sufocă, dacă nu transpiră biata, mămoşenii din astea.
Acasă, toţi şi-au primit darurile. Bărbatul meu, un pic nedumerit: „Dar pentru tine, nimic?“ Ei, cum nu? Şi-am scos mândră sticla din micul troller, am deschis-o şi-am turnat peste un tiramisu cu care m-aşteptaseră ei. Bine, niţel şi-ntr-un pahar de-alături, de ce să nu spun…
Citiţi şi
Timișoara și Sibiul, două destinații de city break
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
