”Plec. Nu mai pot continua ultimul an aici. Ai mei au nevoie de mine, acolo. Și lor le datorez totul.” M-am frânt. M-a lovit în moalele capului. Nu mă așteptam la așa ceva. Știam că va veni momentul ăsta. Dar mai aveam un an. Și ăsta trebuia să fie anul nostru.
Plecase în vacanță și amândoi ne-am dat seama, în timpul ăsta, că ne vrem. Nu pentru totdeauna. Asta nu se putea. Erau prea multe între noi. Pe care el nu avea puterea să le depășească, acum. Mai târziu, cine știe? Și tocmai pentru că anul acesta și dragostea erau singurele certitudini, ne-am propus să îl al nostru.
Și, dintr-odată, totul se ruina. Într-o fracțiune de secundă și un rând pe Whatsapp. ”Nu plânge. O să mă întorc într-o zi, să te văd. Dar acum nu se poate. Îmi e așa de dor de tine… Ești singurul motiv pentru care aș fi vrut să mă întorc”. Am zâmbit. Amar, în mine. Cu drag, lui: ”Fă ceea ce e mai bine pentru tine. Așa cum ai făcut când ai ales să vii aici. Du-te în munți și gândește-te. Știu că o să iei cea mai bună decizie”.
Știam. Simțeam. Este un om al datoriei. Mai presus de orice. Și de asta m-am îndrăgostit de el. E mereu acolo, să te liniștească și să îți oblojească rănile, atunci când ai nevoie. Să care saci cu glet și nisip, când sunt prea mulți și grei. Să îți împărtășească o melodie frumoasă, când îți devine sufletul arid.
Mi-a promis că va veni
Și acum, eu a cui rămân? Își ia marea care, atunci când el era aici, o aveam la două străzi distanță, și și-o duce cu el. Nu, nu se poate așa. Nu fără să îl mai văd o dată. Nu fără să îl sărut și să îi spun că îl vreau fericit. Vreau să facă tot ce visează. Vreau să își găsească o femeie liberă, frumoasă și inteligentă, pe care să o iubească. Și ea, la rândul ei, să nu aibă altceva mai de preț pe lumea asta.
Nu fără să mai fumăm o țigară împreună și să râdem de mama focului pentru că… nimic. Doar așa. Pentru că avem chef să râdem. Nu știam cum, dar mă voi fi dus eu la el. Toată noaptea am stat și m-am gândit de unde să fac rost de bani. Nu găseam nicio soluție. Dar soluțiile nu le găsești. Există și apar atunci când trebuie.
Dimineața, la ieșirea din bloc, găsesc un fluturaș. Uite unde erau banii mei. Am sunat. În 48 de ore aveam banii. Tremuram. Nu îi spusesem nimic. Am făcut-o doar când am primit pe mail confirmarea zborului: ”Vineri sunt în aeroport, la tine”. Tăcere. Tăcere. Tăcere. Râset. În hohot. ”Vii? Chiar vii? Nu mă minți? Nu cred. Mă duc să… rezerv masă la restaurant, să pregătesc casa de lângă mare, să fac cumpărături. Să vii. Repede, să vii”. ”Vin, dragul meu. Îmi e dor de tine”.
Am stat împreună o săptămâna. Poate ultima pe care am petrecut-o împreună. Poate nu ne vom mai vedea niciodată. Nu știu. Și nici nu vreau să știu, pentru că mă doare. Dar știu că acea săptămână îmi va fi izvor de fericire toată viața, de acum încolo.
A fost o săptămână de mare, valuri, nisip, înot în larg, iubire, lună plină și dragoste la răsărit. Apus tatuat pe buze și sfințit cu sărutările noastre. Au fost plimbări mână în mână, în tăcere, pe plajă, noaptea, când toate sufletele dorm.
Mi-a promis că va veni. Iar el nu minte niciodată. Te aștept, dragul meu.
Citiţi şi
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
