Intrase deja în clasa a III-a. Fie-mea, cine alta? Şi-ncepuse să se uite cu jind la sclipiciurile de pe stradă, la fundele roz-bonbon şi la blugii şerpuitori care pocneau de parcă erau puşi pe dovlecei. Aveau câteva colege de clasă chestii din astea, strada colcăia de kitsch, copila suferea că mă-sa o-ndeamnă către alte feluri de-nveşmântări.
I-am spus poveşti cu baluri de epocă, mi-am deşertat amintirile mele de copil îmbrăcător de haine mămeşti şi buniceşti, defilând pe holuri, pe scări şi-n faţa oglinzilor care aproape crăpau de râs, i-am explicat ce-i urât şi, mai ales, de ce-i urât, dar fata mea, deşi înţelegea, vedeam bine asta, n-avea inima convinsă. Numai mintea.
Aşa că m-am dus la tac-su şi i-am zis: „Ce ne facem? Hai, că de deştept te-am luat, trăsneşte o idee conchistadoare!“ El, neapăsat şi negrăbit, tace preţ de patru-cinci ţigări cu filtru cu gaură şi zice apoi, olimpian: „Gata! La şcoala de modă cu ea!“ Şi-mi spune că o s-o iniţieze-n specificurile marilor designeri şi ale celebrelor case de modă. Cu istorie, cu avataruri, ca la carte, nu joacă.
Şi uite-aşa a-nceput o perioadă în care tată şi fiică şedeau nedezlipiţi de care mai de care mai spectaculoase defilări de modă, presărate cu anecdotica aferentă, ţinătoare de copil în poveste până la somnul binecuvântat, singurul care era-n stare să încheie serile fiecărei zile obosite de trenduri.
Dar fata mea e şi-o iubitoare-nfocată de animale, iar preferata acelui moment era Fetiţa, o căţea şchioapă de-un picior, însă nu mai puţin valorizată la bursa seducţiei reproducătoare fiindcă ne-am trezitără cu dânsa borţoasă cam pe primăvară. O-ngrijea zilnic pe Fetiţa, în spatele blocului. O pupa-n bot, o spăla pe labe, îi aducea apă şi mâncare, iar din banii strânşi la sorcovă i-a luat o frumuseţe de lesă din piele. Mi-ar fi plăcut şi mie, să vă spui drept. Lesa.
Şi trece cât trăbă a trece, iară copila vine-ntr-o zi cu vestea c-a fătat căţaua. Avea nici mai mult, nici mai puţin decât şase pui. Asta mică, trăind plenar sentimentul de bunică, a-nceput a avea grijă şi de mamă, şi de pui. Aşa cum se cade c-o lăuză şi cu nou-născuţii ei.
Într-o seară, găsesc pe masa din bucătărie o coală A4 înjumătăţită. Avea ca titlu „Fetiţa“. Dedesubt, numele fiecăruia dintre cei şase copii, cu trăsăturile fizice şi morale care determinaseră alegerea numelui fiecăruia, după cum urmează:
– Şanel – ăla slab şi lung, pătat cu alb şi negru;
– Dolcen – ăla-n trei culori, cu pete cu flori mici;
– Iv – ăla negru şi fricos, cu blana aspră;
– Dris – ăla bej, cu urechile lăsate şi şoseţele maro;
– Lanvan – ăla alb, cu ochii roz, transparenţi, şi picioare mici;
– Jivanşi – aia aurie cu negru la ochi şi la coadă, în rest, neagră şi care-i dă la o parte pe fraţii ei.
Citiţi şi
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
