Soldaţii se înghesuiau pe treptele trenului, se aplecau periculos pe ferestre pentru o ultimă îmbrăţişare, pentru un sărut. Neveste tinere, iubite strângeau lacrimi între pleoape, agăţându-se de gâtul deja ros de postavul aspru, o durere ce abia dădea să se nască. Jumătatea şefului de gară, o femeie uscată şi cu vorba ţinută la oţet, frământa în pumn un colţ de jachetă. Trenul ăsta nenorocit îi lua singurul băiat, niciodată nu urâse gara mai mult. Bărbatu-său plângea ca un prost, mai bine l-ar fi luat pe el pe front. O pisică neagră i se prelinse pe picioare. Sări ca arsă. Semn rău!
Ioana plângea, dar îl lăsa s-o sărute. Cât îl mai dispreţuia! Cu două zile în urmă fusese cea mai fericită femeie din lume, fugise de la spital să-i spună că era însărcinată. Locuiau cu chirie la mansarda uneia din casele acelea vechi, pline de igrasie.
Proprietăreasa, o boieroaică scăpătată, ocupa întreg parterul şi-i trata pe toţi de pe urma cărora îşi lua băutură mai rău ca pe servitori. În drum spre intrarea de serviciu, aproape o pufni râsul. De la Antoaneta se auzeau gemete prelungi, de ziceai că moare. Antoaneta locuia la demisol şi vindecase mulţi soldaţi, aflaţi în tranzit prin orăşelul lor, de dor de casă. Fereastra îngustă punea umbre pe pereţi, dădea lumină cu raţia, că de mâncare ea nu ducea lipsă. Trecu de geam zâmbind când o imagine, atârnând încăpăţânată de retină, o trase de mânecă înapoi. Ar fi recunoscut puloverul acela roşu şi în burta nopţii. Îl împletise ca dar de Crăciun. Îngenunche în faţa sticlei prăfuite. Când îi secară lacrimile, se ridică şi se întoarse la spital. Ajunsă acolo, leşină în braţele asistentei şefe şi fu ţintuită la pat până a doua zi. Ar fi vrut să aibă atâta putere încât să-i arunce în faţă toată mizeria. Murdăria care acum îi acoperea pe amândoi, ca o plapumă aducătoare de noapte fără somn. Pleca pe front, era prea târziu pentru orgolii. Avea să tacă şi să plece la munte, înainte ca el să se întoarcă. O verişoară a mamei îi lăsase casa, cu acte. Nici de asta nu apucase să-i spună. Aveau o casă. Avea o casă. Îl asculta cum repeta în cadenţa roţilor: „te iubesc, te iubesc, te iubesc …”. Îşi luă ce mai rămăsese din lacrimi şi se întoarse să plece. Atunci o văzu, fugind după tren.
Îi aruncă toate scrisorile pe foc, fără să le desfacă. După ce născu, îşi luă băiatul şi plecă. Viaţa ei era un drum de cealaltă parte a munţilor. Soarele pălise, pălmuit de nişte nori la asfinţit. Unul dintre pădurari oprise, aducând un iepure. Îl găsise beteag de picior şi oprise să i-l lase în grijă. Mai bucura şi copilul. Matei cucerise inimile tuturor din sat. Îngerul ei.
Se auzi o împuşcătură. Dădură buzna afară din bucătărie. Matei aruncă puşca de vânătoare şi i se aruncă în braţe. Buza de jos îi tremura, în timp ce din ochi durerea îi curgea sărată pe obrajii mici. Antoaneta ţipa, bătând din picioare. Ecoul trezi muntele din somn. Se repeziră la bărbat. Sufletul plecase deja. De nicăieri se porni o vântoasă. Pădurarul proptise puşca de vânătoare de o rână a casei, acolo o lăsa mereu, când avea răgaz de-o vorbă. Băiatul niciodată nu arătase vreun interes. Chemară popa şi jandarmul. Antoaneta plângea în palme, o luară în casă şi-i puseră un pahar de băutură în mână. Petre primise după război un post în minister şi abia de o săptămână aflase că are un copil. Se cunoscuse, la o înmormântare, cu moaşa cu care ea născuse. Veniseră să se înţeleagă în privinţa copilului, să-l ia la oraş, să-i facă un viitor. Ea ce avea de oferit?
Şeful de gară îşi înmormântă băiatul pe o ploaie torenţială. Nevastă-sa, de când aflase, nu-şi mai descleştase maxilarul. Buzele, şi aşa subţiri, dispăruseră sub o cortină de riduri. Matei o ţinea de mână, scuturând-o din când în când să întrebe când avea să primească bomboane. De cealaltă parte a gropii, Antoaneta privea fix sicriul. Ridică capul duşmănoasă. Nimeni nu o voia acolo. De-aia venise, să-i sfideze. Pe toţi. Nu fusese bună pentru niciunul. Nici idiotul ăsta, care îşi meritase soarta, nu voise s-o ia de nevastă. O ţinuse de servitoare şi ar fi ţinut-o şi pentru copil, până găsea o doamnă. Ha! Rochia galbenă se roti ca un clopot de narcisă, când blestemă murmurat. Ca o narcisă între suflete date cu smoală. Soarele îşi făcu brusc apariţia, nu avea chef de niciun curcubeu, dar copilul începu să râdă.
Pe Liliana o găsiţi aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
