Vreme de vreo două decenii, am fost extrem de frustrat de sondajele care puneau întrebarea „Consideraţi că România merge într-o direcţie bună?”, oferind doar trei variante de răspuns: Da, Nu, respectiv Nu ştiu/Nu răspund.
Or, eu – ca foarte mulţi dintre concetăţenii mei – aveam un cu totul alt răspuns, considerând că România nu merge nici într-o direcţie bună, nici într-una greşită, ci că nu merge în NICIO direcţie.
Asta apropo şi de relevanţa sondajelor de opinie. În funcţie de ce întrebări pui, de cum le pui şi de ce variante de răspuns oferi, poţi obţine aproape orice. Aşa cum, dacă auziţi într-o zi trei-patru televiziuni lăudându-se că în seara precedentă la 21.15 au fost lideri de audienţă, e posibil să aibă toate dreptate! Numai că una flutură ratingul, alta share-ul, una măsoară audienţa pe publicul naţional, alta pe urban, alta pe comercial…
Despre popularitatea televiziunilor – şi a jurnalismului în general – sunt din ce în ce mai puţine lucruri de spus, din păcate. În vizual, bătaia e pe unu-două procente, hai trei, la mare noroc – exceptând fireşte evenimentele gen Campionatul Mondial de Fotbal. Cât despre presa scrisă, nu cred că aţi auzit recent termenul „tiraj”…
În schimb, de câţiva ani buni, nu mai am, personal, frustrări majore legate de direcţia în care merge România. România merge în sfârşit, şi anume într-o direcţie bună. Încet, şovăielnic, cu poticniri, cu priviri nostalgice aruncate peste umăr, cu atracţii perverse ale unora spre zone dubioase ale lumii, cu multe lucruri încă nerezolvate sau rezolvate prost – dar merge! Mi se pare un lucru incontestabil.
Trei sunt elementele-cheie ale acestei atât de întârziate urniri pe drumul cel bun: integrarea europeană, integrarea nord-atlantică şi câştigarea independenţei justiţiei. Cu precizarea că primele două sunt departe de-a se fi redus şi de-a se fi încheiat o dată cu aderarea formală la UE, respectiv NATO. Integrarea este un proces continuu şi implică felul în care suntem văzuţi şi mai ales felul în care se stă – sau nu – de vorbă cu noi.
Pe de altă parte, dacă la intrarea în cele două organisme internaţionale au contribuit un mare număr de persoane, instituţii, organizaţii şi chiar populaţia, în ansamblul ei, în ceea ce priveşte eliberarea justiţiei de sub jugul politicului numărul meritelor se restrânge dramatic, şi asta dintr-un motiv foarte simplu: cei mai mulţi factori de decizie n-au avut interesul – şi, pe cale de consecinţă, nu şi-au dorit – să se întâmple asta. În plus, n-au visat asta nici mulţi simpli cetăţeni: dai, Doamne fereşte, de vreun bucluc (mă rog, în care te-ai băgat singur, dar ce contează?) şi nu poţi apela la cineva „de la sector” sau „de la judeţeană”, ca pe vremuri, să te scoată basma curată!
Numai că independenţa justiţiei este un element crucial nu doar pentru imagine, nu doar pentru a scăpa de atenţia încruntată a Europei, nu doar pentru a câştiga încrederea străinilor – state şi investitori deopotrivă – ci şi pentru a curăţa scena publică de cancerul corupţiei. Ceea ce, în ultimă instanţă, înseamnă degriparea economiei, şanse egale, proponderenţa competenţei faţă de PCR (Pile, Cunoştinţe Relaţii), câştiguri cinstite şi consistente pentru un număr mult mai mare de oameni, deci ridicarea generală a nivelului de trai. Nu asta vrem, până la urmă?
La nivel de vârf, asigurarea independenţei justiţiei – care s-a dovedit imposibilă vreme de aproape două decenii – înseamnă Monica Macovei, Daniel Morar, Codruţa Kovesi, Traian Băsescu. Datorită atitudinii şi acţiunilor concrete a acestor patru oameni, magistraţii au prins curaj şi astăzi covârşitoarea lor majoritate sunt surzi la cântecele de sirene grase şi nesimţite ale factorului politic şi ale miliardarilor „de ordonanţă” (care au dat tunuri graţie unor ordonanţe de guvern dedicate lor), de carton, de mahala.
Peste cinci luni, Traian Băsescu va părăsi Palatul Cotroceni. În ciuda tristelor ghinioane privind familia lui, o va face cu fruntea sus, ştiind că lasă în urmă independenţa justiţiei, o excelentă relaţie cu Occidentul, atitudinea fermă faţă de pretenţiile Moscovei, eforturi privind integrarea europeană a Republicii Moldova, condamnarea oficială şi documentată a comunismului, transferul către CNSAS a aproape două milioane de dosare.
Atât şi ar fi de-ajuns. Dar n-a fost doar atât. Au existat momente, în ultimii doi ani, în care Traian Băsescu a părut să fie singura oprelişte în calea dizolvării statului de drept şi a reorientării României cu faţa către Orient.
În noiembrie se încheie un capitol din istoria României contemporane. Cum va pleca Traian Băsescu de la Cotroceni este problema domniei-sale şi a celor care-i sunt recunoscători, printre care mă număr.
Dar ce va urma este problema tuturor. Nu este vorba de persoane, ci de direcţii!
Sugestia mea e simplă: înainte de-a vă decide cum credeţi că e mai bine, faceţi câte-o vizită la Berlin, Londra, Washington, Moscova, Beijing şi Phenian. Slavă Domnului, există Internetul, aşa că n-aveţi nevoie de niciun ban, vizitele pot fi virtuale.
Citiţi şi
Alegem Europa sau ieșim din civilizație
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
De obicei, 1 decembrie e despre România
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
