Era o iarnă d’antan. Cu zăpadă multă, albă şi grasă, până spre fereştile de la parter. Stăteam într-un cămin studenţesc, în Tei. Eram şi eu o făptură culturală pe vremea aia, aşa că-n seara aia am fost la teatru cu bărbatul. Am ajuns târziu acasă, prin nămeţi. Când am intrat pe uşa căminului, am auzit nişte sunete de vietate.
Pe caloriferul din hol era o cutie de carton. Înăuntru, doi căţei. Am luat cutia, am urcat scările şi-am ajuns în camera noastră. La lumină, i-am văzut şi bine. Aveau formă de contrabasuri mici şi nu deschiseseră încă ochii. Doar schelălăiau încetişor.
Nu crescusem animale, aşa că habar n-aveam ce să fac cu puii. Omul mieu şi-amintea ceva de căţeaua din copilăria lui, dar vag. Aşa că ne-am gândit, întâi de toate, să-i hrănim. Am bătut la uşile vecinilor care-aveau bebeluşi şi-am cerut de bogdaproste nişte lapte praf şi o tetină, ceva.
Ne-au dat, au şi venit să ne consilieze, mai mult n-am reuşit să-i hrănim eficient. Unii au zis că bieţii au gurile prea mici pentru tetine, aşa că să le turnăm laptele-ntr-un prezervativ. Mă rog, idei peste idei. Asta-n prima seară. De-a doua zi, ne-am intrat cât de cât în mână. Când veneam acasă, găseam pe sub pat câte un căţel înfipt în câte un papuc, îl extrăgeam şi porneam la acţiunea nutritivă.
Au început să prindă puteri şi să fie din ce în ce mai vioi şi, în consecinţă, mai zgomotoşi. Vecinii de vizavi chiar ne-au desenat pe perete, deh, oameni talentaţi, era căminul Universităţii de Arte, doi câini cu microfoane-n boturi. Îi legănam şi noi cât puteam, când ajungeam acasă. În rest, cred că-i tâmpeau pe oameni. Dar să ştiţi că le căutam părinţi, numai că nu găseam.
Într-o noapte, au început să plângă amândoi din nimic. Ne-am trezit, le-am cântat, i-am distrat niţel. Aş! Am vrut să le dăm supliment de lapte şi-am observat că nu mai aveam deloc. De fapt, era cam trei dimineaţa. Pe vremea aia, farmacii non-stop nu erau, oricum, nu pe lângă noi, aşa c-am încercat să compensăm foamea cu dragostea părintească. N-a ţinut.
Pe la şase, deşi epuizaţi amândoi, am îndrăznit să-i cer bărbatului meu să-şi ia miţoasa şi să pornească prin nămeţi către Obor, că poate, poate o găsi o farmacie deschisă şi i-om potoli. S-a dus. Am rămas eu cu ei amândoi, câte unul într-o mână, plimbându-i şi spunându-le poveşti, cum făceam cu frate-meu, când era mic.
N-am avut deloc succes, aşa c-am deznădăjduit la un moment dat şi-am început să plâng şi eu. Ei, încurajaţi de lacrimile mele, plângeau şi mai tare. Şi m-am aşezat pe marginea patului întâi, pentru ca apoi să-mi potrivesc cele două perne căministe, umplute cu două kile de cartofi zbârciţi, între spate şi ceafă şi să-ncep a cânta printre sughiţuri „Săracă inima me“.
Pe ei mi i-am pus pe abdomen şi-i susţineam cu mâinile, să n-alunece. Mă-ncălzisem de la plâns însă, aşa că renunţasem cu un gest de furie la cămeşa de finet, zestre de la bunică-mea. Aşa că ăştia zăceau pe burta mea şi păreau că se mai liniştesc. Unul s-a foit în sus şi-a apucat un sfârc. Nu mai aveam putere nici să mă tem de dinţi, nici să mi se pară bizar. Ălălalt l-a urmat imediat. Dintr-odată, linişte. Auzeam numai zăpada dormind buştean sub geamuri.
Am adormit şi eu. M-a trezit urletul bărbatului aproape îngheţat, dar victorios, c-o cutie de lapte-n braţe: „Doamne, nu mă lăsa! Şi dacă erau trei sau patru, ce făceai, femeie nebună?!“
Ce să fi făcut? Cred că-i alăptam la fel de fals, dar pe rând.
Citiţi şi
Cei mai buni veterinari devin copiii care au avut animale de companie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
