Foștii parteneri, fie că au fost căsătoriți sau doar cuplați o vreme care, în termeni specifici, se poate numi îndelungată, pur și simplu nu suportă ideea că unul din ei va face la un moment dat sex cu altcineva. Ce-i mai amuzant, că nici chiar atunci când mărul discordiei (din care le-a rămas o bucățică în gât) a fost taman adulterul, ei tot nu sunt pregătiți să facă față, nici măcar mental, filmului în care un altul (sau o alta) va fi beneficiarul prestațiilor amoroase ale vechiului tovarăș de așternut.
Nu cunosc prea multe persoane altruiste, care să se bucure că ex-ul “a mers mai departe”. În orice divorțat zace un Sherlock Holmes ratat, care culege indicii și din piatră seacă. Sunt răscolite conturile, mail-urile, luate la întrebări cunoștințele comune, manipulați prietenii să spună cu cine se întâlnește, cum arată, ce vicii ascunde cel care, în viziunea oricărui om de bun simț, nu poate fi decât un uzurpator.
“Îl avea dinainte”, concluzionează. “Nici nu s-au răcit bine cearceafurile pe partea mea de pat și-a și găsit cine să-i încălzească picioarele sub plapumă!”
Cel mai longeviv (și mai trist) caz de gelozie post-separațională a durat, după știința mea, aproape 17 ani. Mai mult cu doi ani decât rezistaseră împreună.
S-a lăsat cu urmăriri ca-n filme, cu șantaje și calomnii, cu reclamații pe la instituția unde lucra ea și epopeea ar mai fi durat încă, dacă pe el nu l-ar fi trăsnit un AVC fatal. Pus și el tot pe seama agitației de a-i sabota femeii cu orice preț perspectiva unei relații cu un alt bărbat.
Un altul se întrista de moarte de câte ori se întâlnea ea cu un presupus iubit. Cât timp fuseseră împreună nu se jenase să-și înșire amantele peste tot, să le aducă chiar și acasă. Orice fustă suficient de elastică încât să poată fi trasă peste cap fusese bună: prietene de-ale ei, vecina de apartament, o colegă de birou. Divorțaseră când chiar nu se mai putea, nu mai țineau nici scuzele (eram băut), nici promisiunile (nu mai fac), nici lingușelile (ești singura femeie pe care am iubit-o în viața mea), nici argumentele legale (pentru un divorț este nevoie de doi). Se transformase, imediat ce se convinsese că un divorț nu-i musai să se pronunțe de comun acord, într-un fel de arhanghel păzitor al purității fostei neveste. Cum se apropia vreunul de ea, ori se lăsa cu scandal, ori cu lacrimi de crocodil și mucozități întinse pe clanța ușii ei. Greu a capitulat și numai după ce i-a venit ei ideea strălucită să se combine cu un luptător în forțele de intervenție.
Malika Favre
Nici unele femei nu-s mai breze. Mai ales dacă văd că el nu s-a transformat peste noapte (și divorț) într-un boschetar, nu umblă nici ca scos de la etuvă, nici ca tăvălit prin bălegar, nu-i nici supt la obraji, nici nu-i șuieră vântul prin pungă.
Cum adică, nu moare? Foarte bine, nici nu trebuie să moară, trebuie să sufere, să se chinuie, să se zvârcolească. Și când va ajunge la apogeul decăderii și mizeriei, tot la ea să cerșească îndurare și milă. Vom vedea atunci cine-i va întinde o mână: ea, sedusa, abandonata, umilita sau “…alea”, curvele lui?
Până la urmă toți ajung să înțeleagă, într-un fel sau altul, că au divorțat ca să le fie mai bine separat, fiindcă le mergea rău împreună.
Unii, după ce-i lovește damblaua. Alții, după ce pun mâna pe-un Kalashnikov și spulberă tot ce le iese-n cale.
Cum există viață după moarte (mă rog, o formă de viață), există și sex după divorț. Și nu de-un singur fel, ci cam de-o sută. De-o… kama sut(r)ă.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
