Dorul absolut al unui trup faţă de un anume trup şi indiferenţa sa faţă de înlocuitori reprezintă mistere nedezlegate ale vieţii.
Iris Murdoch, Prințul Negru
Sunt mult mai ușor de manipulat și deturnat dorințele „spiritului” decât cele ale corpului. Conștiința e mai ușor de convins că îți dorești cine știe ce performanță sau realizare, că ai o anume vocație, decât corpul, care e sensibil la chestiuni de ordin estetic, și senzorial, și chimic, și nu moral… Corpul nu e sensibil la argumente, la valori raționale. Și tocmai prin aceasta e mai INCORUPTIBIL: Corpul rămâne pur și devotat naturii. El poate fi corupt prin tortură, eventual, dar nu manipulat grosolan, așa cum poate fi manipulată gândirea, inclusiv cea care îl vizează.
Foucault arată în ce măsură constructele minții pot parazita, bloca, întemnița un corp, dar dincolo de toată suita de subterfugii culturale, corpul în sine rămâne o „fiară de neîmblânzit” pe care o poți ține doar adormită. El însuși e un exemplu în acest sens. Într-un mediu homofob și-a descoperit totuși orientarea sexuală.
Domesticirea și aservirea culturală a corpului sunt un proces lent, dificil, chinuitor, reprobabil și REVERSIBIL. Orice încercare de dresaj e anulată de întâlnirea corpului cu unul a cărui formulă de manifestare e înrudită… Se recunosc imediat. Misticii vorbesc despre suflete-îngemănate. Eu numesc asta pereche-animală, pereche naturală, și nu culturală.
Toate suferințele cuplului sunt cauzate, cred, de faptul că, în cea mai mare măsură, ele se formează pe criterii culturale și de valoare pe care le cern și le discern societatea, familia, educația. Am studiat elementele comune ale reprezentărilor fenomenului amoros din imaginarul romanesc, din baladele, din folclorul și epopeile mai multor epoci și culturi. Așa zisa „dragoste” (eu nu cred în dragoste, ci într-o potrivire naturală excepțională) apare aproape întotdeauna sub forma „loviturii de trăsnet” și are, aparent, un caracter ACCIDENTAL.
De cele mai multe ori, cei doi loviți de trăsnet sunt prinși în situații de viață care îi împiedică să își găsească împlinirea trăind ca un cuplu normal. Ce înțelegem de aici? Mă refer și la basmele culte, și la celelalte, și la acele saga care au făcut deliciul epocii victoriene. Înțelegem că există un conflict, o tensiune între ceea ce oamenii numesc iubire de cuplu și forța erotismului primordial, care apare ca un cutremur și căruia cultura, buna cuviință, morala nu-i pot pune ecluze. Înțelegem că o conștiință obișnuită este antrenată să identifice drept erotism atracția mai mult sau mai puțin spontană, mai mult sau mai puțin autentică (de multe ori e nevoie de stimulente sau autosugestie) față de un partener ales arbitrar, adică pe criterii prea puțin erotice. Înțelegem că suntem dresați să ne sugesionăm sexual, să ne „armonizăm” forțat în plan natural (ce paradox!) cu cineva cu care ori autoritățile comunitare ori propria conștiință ne recomandă s-o facem, din motive extra-erotice. Și mai înțelegem că toți suntem prinși în astfel de relații care ne mențin sexualitatea în condiții de seră, domesticită, controlată, ca un bonsai, și că, atunci când apare acel cineva cu care rezonăm natural, se declanșează nebunia, „dragostea”.
Ea scapă controlului cultural și celui al autorităților sociale sau morale. Ea se insinuează în pofida tuturor incompatibilităților și obstacolelor de destin și de condiție mundană. Regina se îndrăgostește de cerșetor, savantul, de analfabetă, preafrumoasa, de bestie și așa mai departe. Acest miracol al naturii și această victorie a ei asupra culturii este dovada că educația nu poate manipula decât mintea, nu și corpul. El este supapa de refugiu în adevăr a unei specii care se droghează cu constructe ale conțiinței, cu himere, cu idei… Corpul este ceea ce ne salvează de rătăcirile minții și de aceea toți văd în erotismul acesta descreierat, incontrolabil, o salvare. Un adevărat Paradis Pierdut, pentru că în Paradis nu aveam Conștiință. Această Rană Primordială, care e Conștiința este dovada căderii din Raiul natural în Lumea construită prin cunoaștere. Aproape toate miturile fundamentale au astfel de reprezentări. Yoghinii, călugării, marii mistici caută să refacă traseul invers.
Nu te poți menține la înălțimea unei existențe naturale decât trăind în afara lumii. Dragostea nu e posibilă în lume. Unii o simțim din instinct cultural, alții, din instinct natural. Atunci când o trăim, știm că nu trebuie să încercăm a o face inteligibilă, să o negociem în termeni mundani cu cei din comunitate.
Întreaga istorie a persecuțiilor sociale la adresa îndrăgostiților exprimă o invidie tacită. Există o intuiție de fond care le spune celor care trăiesc erotismul în condiții de seră, că dragostea e un fel de a-l trăi dezmărginit, sălbatic, primordial. În dragoste, corpul încetează să mai fie colonizat cultural… Și de aici, invidia.
Pe Ilinca o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
