Despre David Duchovny, Charlie Sheen, Calum Best, Robbie Williams ori Michael Douglas s-a spus cu îngăduinţă că iubesc femeile “fără număr” fiindcă, iată, sunt “dependenţi de sex” şi prin urmare nu pot rezista tentaţiei. Păi, dacă nu scăderea libidoului şi lipsa activităţii sexuale sunt problematice, aşa cum credeam după răspândirea lipsei orgasmului la femei şi durata medie a strădaniei bărbaţilor, măcar să aflăm unde se termină interesul normal al ambelor genuri pentru sex şi de unde începe dependenţa. Ca să-i scutim de ridicol pe cei care folosesc dependenţa ca scuză pentru infidelitate.
Deci, aşa cum există joc patologic, shopping patologic, bulimie sau alcoolism, de vreo 20 de ani încoace a fost identificat ca posibil viciu şi sexul patologic – sexual addiction. De ce aşa de târziu, Dumnezeu ştie. O explicaţie ar putea fi faptul că sexul, deşi vechi de când lumea, a fost, şi încă mai este, pe alocuri, un subiect tabu. Religia şi pudibonderia au făcut legea nescrisă mii de ani. Şi când cea din urmă a mai fost dată de pământ de către bărbaţi ori femei cu condei şi curaj, stigmatul le-a fost iute pus de moraliştii societăţilor cu pretenţii de onorabilitate, dar, altfel, colcăind de varii compulsiuni sexuale individuale sau de grup. Ca, în anii din urmă, diferiţi autori să încerce a elucida mecanismele unor comportamente anormale şi să traseze o fragilă graniţă între sexul normal şi cel patologic. Şi, fără a pune la socoteală alte devianţe, parte dintre ele astăzi acceptate, au definit dependenţa de sex ca pe orice alt comportament care poate fi recunoscut după o simptomatologie suficient de clară că: face rău propriei persoane, se repetă şi persistă în mod inadecvat. Aşadar, doamnelor şi domnilor, the womanizer! (Fustangiu, pe româneşte.)
Sexul devine prioritatea numărul unu. Dependentul nu mai are controlul asupra opţiunilor sale sexuale. Astfel că, în afară de dependenţa de masturbare, pornografie, exhibiţionism ori prostituţie, chiar şi relaţiile heterosexuale, considerate normale, duse la extrem, prin implicarea în contacte dese şi neplanificate, cu persoane diferite, reprezintă un simptom al dependenţei. Cei atinşi se avântă din aventură în aventură, sacrificând cu uşurinţă relaţiile romantice, pe cele de familie ori prieteniile. Unii pacienţi descriu o nevoie mai mare de a trece la acţiune sau pur şi simplu de a flirta, aproape cu oricine, în perioade de stres, atunci când se simt mai deprimaţi, anxioşi, colerici, disforici (n.red. trişti şi nemulţumiţi de sine). Adesea, dependenţa merge netratată până la un punct de criză, cum ar fi divorţul sau expunerea publică a ,,defectului”. Dependenţii au deseori depresii, când realizează ruina, şi încearcă să se sinucidă, crezând că sunt într-o situaţie fără ieşire. Deşi aceste cazuri par a fi izolate, fenomenul afectează între 3 şi 6% din populaţia lumii. Sunt puţini cei care caută ajutor, cel mai des invocat motiv fiind ruşinea.
Aceasta nu este nici descrierea împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei şi nici cea a lui Caligula. Iar dacă cineva a trăit lângă un partener “defect” mai repede îi vine în minte numele lui şi, inevitabil, şi cel al mamei lui. Aşa că, nu va crede nici că este o boală (mai ales că nu este recunoscută oficial şi nu există o metodă validă pentru a o testa) şi nici că ar exista reabilitări miraculoase. Pentru că, aşa cum zice un banc vechi, încă nu s-a atins culmea chirurgiei prin care să poată fi extirpat sexul femeii din creierul bărbatului. Sau invers, ca să nu fiu acuzată de părtinire. Pentru că, statistic, cam de trei ori mai puţin, femeile sunt atinse şi ele de această “boală”. Doar că, pentru foamea lor de sex, autoarea Susan Cheever sugerează o formulă mai romantică – dependenţa de dragoste. Dacă despre o femeie cu nevoi sexuale ca ale unui bărbat normal, nu “bolnav”, se spune, în cel mai bun caz, că e nimfomană, nu-mi pot imagina alt eufemism pentru o dependentă de dragoste. 🙂
Deci, cu gândul la ponoasele pe care le tragem din pricina românescului “dor de dânsa”, să încercăm a pricepe cum e cu dependenţa asta de sex la americani. Sexul, ca şi hrana, zic psihologii, face parte din nevoile primare ale omului – ok, la noi e la fel!- şi una, două relaţii, pe lângă cea stabilă, nu fac dintr-o persoană un dependent – eh, aici parcă ar fi o problemă. Pentru că dependent de sex te-ai chema doar dacă nu te mai poţi opri (la 2+1?), dacă simţi tot mai intens nevoia de finalizare (alergăm toţi după aceiaşi iepuri, să-nţelegem), dacă nu mai acorzi atenţie familiei şi muncii (la nişte zile proaste ar trebui să aibă dreptul oricine prin ambele contracte) şi dacă ignori consecinţele (a… 14 a şansă?!). Ne-am lămurit? Acum, că femeile nu-şi declară dependenţa asta buclucaşă, la fel cum procedează şi cu vârsta, mai treacă-meargă. Dar că bărbaţii o iau ca pe un compliment şi nu se sfiesc s-o facă publică, e hilar. Cine e dependent de sex, ce bine sună, n’aşa?, musteşte de hormoni şi pe dinăuntru, şi pe dinafară (feromonii), adică are gena vânătorului. Cine n-o are e un pămpălău. Punct.
Să revenim. Deci, ca orice viciu care se respectă, şi apetenţa nemăsurată pentru sex cu mereu altcineva, pe lângă epuizarea subiectului, face şi victime colaterale. Perfect de acord. Să ridice mâna cine n-a fost înşelat. Dacă nu e nevasta sau soţul, atunci e amanta sau amantul de serviciu care se vor confrunta cu impulsivitatea, minciuna, secretomania şi indiferenţa. Cu insaţiabilitatea sexuală a bolnavului închipuit care se manifestă doar în afara relaţiei şi se potoleşte fără prea multă bătaie de cap. Nu că asta ar trebui să le liniştească pe înşelate, dar dependenţii aceştia de sex, grăbiţi în a imita numeric performanţa lui Casanova, habar n-au de priceperea, interesul şi dorinţa lui de-a oferi plăcere. Şi îl folosesc bezmetic ca model de bărbăţie prescurtată – “încalecă, descalecă” – când, FYI, domnilor, Don Juan a fost vânătorul de fuste care a folosit doar promisiunea unui inel de logodnă ca afrodiziac. De pe-atunci se pare că datează totuşi răbojul bărbaţilor şi credulitatea femeilor. 🙂
Vorbind de Don Juan, mi-am amintit, ciudat, de Emil Cioran. Care a mărturisit aproape de sfârşitul vieţii că a fost un vânător de fuste. Cel care a vorbit ani în şir cu sarcasm despre iubire, numind-o “o sumă de genoflexiuni încununate cu un grohăit“, a considerat, când s-a îndrăgostit dureros de intens la 70 de ani de o admiratoare de 35, că trebuia să fie pedepsit în vreun fel pentru asta. Şi a fost. Pentru că nemţoaica căreia îi declara înflăcărat “Mai bine iadul cu dumneavoastră, decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil” îi iubea doar mintea. Nu că ar fi puţin lucru, dar e insuficient când celălalt vrea tot.
Însă, după cum ştiţi, pe lângă reaua şi controversata dependenţă de sex, mai există şi una virtuoasă, responsabilă, respectabilă, acceptată, legală, sănătoasă, recomandată, utilă – dependenţa perpetuării speciei de sex. Însă şi această bună dependenţă, în care suntem cam prinşi la mijloc, se poate dovedi o capcană perfidă care să împingă, mai târziu, la toate dependenţele posibile. Fie imaturitatea jumătăţilor la momentul pirostriilor, fie alegerea conştientă a partenerului după alte compatibilităţi, chiar mai volatile decât atracţia fizică, fac ca şi femeile şi bărbaţii să ajungă părinţi nemulţumiţi unul de celălalt, să mintă, să înşele şi, deconspiraţi, să se despartă. Sau, cu nimic mai bun pentru niciuna dintre părţile implicate, să consimtă a trăi o viaţă cel puţin dublă ca pe una perfect normală. Nu!
Şi acum, de dragul tuturor excepţiilor bune care întăresc reguli dezamăgitoare, aş ridica un pahar cu vin şi pentru cea mai minunată adicţie – de sexul cu un singur partener şi pentru bărbatul care nu se consideră pămpălău dacă rămâne al unei singure femei.
Citiţi şi
Stelian Tănase – De ce nu mai vor venețienii turiști
Ceri mult, zise el. Valorez mult, răspunse ea.
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
