Sora mea Maricica a luat fără nicio excepţie premiul întâi din clasa întâi până-ntr-a opta, adică din 1959 până în 1967. În vremurile acelea, în clasa ei, copiii nu erau atât de deştepţi şi harnici ca acum, când din 30 de elevi, 31 iau premiul întâi, ci îl lua un singur elev, iar acel elev eminent era sora mea. Ea învăţa toată ziua cu scopul precis de a primi numai premiul întâi. Eu mă jucam toată ziua cu scopul precis de a nu învăţa nimic peste minimul obligatoriu. În consecinţă, nu am luat niciodată niciun premiu, ba chiar şi la menţiuni eram destul de subţire. De aceea, nu era de mirare că eu eram un mucea şi mama îmi dădea la purtat încălţările ei. Când ieşeam pe-afară, îmi căutam de joacă stând pe vine ca să nu vadă drăcăraia ce am în picioare, căci dacă te prindea cu indiferent ce, nu erai iertat. Însă degeaba mă jucam stând pe vine, căci ochii copiilor sunt atoate văzători şi mai ales ai celor ascunse.
– Băăăi, veniţi repede să-l vedeţi pe Vasilică cu sandalele lu’ Mariciiicaaa!
– Şi ce, băi, nu-ţi convine? Îs bune şi nu-s anumea de fete!
– Cum nu-s de fete, băi, boule, tu nu vezi că-s decupate la spate şi au culoarea roză?
– Păi, eu le-am decupat, ca să ogărăsc mai bine şi să nu mă bată la călcâie!
În sfârşit, contrazicerile nu se mai terminau. Însă Gabi Luca, cea mai frumoasă fată de pe toata strada, pe care în rând cu ceilalţi băieţi o iubeam nebuneşte, mi-a zis-o cel mai tare:
– Vasilică, unde este Maricica, de ce nu iese afară să ne jucăm, purtaţi pe rând sandalele astea de pânză roz?
Cu toate acestea, deşi Gabi era cu un an mai mare ca mine, mai înăltuţă şi de o rară frumuseţe, iar eu eram un mormoloc urâţel într-a III-a, eu am fost acela care a făcut sex cu ea de câteva ori şi nu aşa, ci în draci şi cu tot dichisul meseriei. Nu ştiu cum se făcea, că venea la mine acasă să jucăm Păcălici… Eu nu aveam bani să-mi cumpăr aceste minunate cărţi de joc pentru copii, însă tatăl ei, fiind căpitan de armată, i le-a cumpărat. Dacă ar fi ştiut tovarăşul căpitan la ce au folosit cărţile, bag mâna în foc că mi-ar fi conferit Ordinul Meritul Militar clasa I, cu Semnul onorific În Serviciul Armatei. Căci chiar l-am meritat. Jocul acesta era destul de simplu şi parcă special conceput ca să fac eu sex cu frumuseţea de Gabi, care stătea la scară alăturată. De fiecare dată, se făcea cum se făcea, că pierdeam la cărţi, adică rămâneam Păcălici, iar Gabi îmi dădea o pedeapsă, că aşa era jocul. Iar pedeapsa lui Gabi, în loc să fie să strig „cucurigu!”, cum jucau toţi copii pe-afară, suna invariabil: „Hai să facem prostii!” Şi cum jucam pe patul unde dormeau părinţii mei, deîndată Gabi îşi dădea chiloţeii jos şi treaba începea. De fiecare dată eram atât de gâtuit de emoţie, de parcă de fiecare dată era prima dată. După ce considera ea că era suficient cât să-mi fi ispăşit pedeapsa, zicea: „Gata, Vasilică, acum hai să mai jucăm un pic!” Îşi trăgea chiloţii la loc şi iar jucam Păcălici. Pierdeam partidă după partidă, eram Păcălici după Păcălici şi eram pedepsit după buna dreptate. Însă, odată, probabil că din neatenţia lui Gabi, am câştigat. Şi iat-o pe preafrumoasa prefrumoaselor de pe strada Anton Pann, Păcălici la mâna mea!
– Ce pedeapsă să-ţi dau?… Ce pedeapsă să-ţi dau?…
– Doar nu o să mă pui să strig „cucurigu!”…
– Păi, altă pedeapsă care să-ţi dau? am zis eu roşu la faţă, neîndrăznind să…
Prinzându-se pe loc că nu am curaj sau că sunt pierdut de emoţie, Gabi îmi sări în ajutor cu promptitudine:
– Tot aia pe care ţi-am dat-o şi eu ţie, Vasilică, să fim la egalitate!, a răspuns ea destul de alarmată
– Bine, hai să facem prostii!, am spus cu un glas scăzut şi emoţionat, cu toate că făcusem prostii de atâtea şi atâtea ori.
– Hai!…
Prin grea cumpănă mai trecuse Gabi cu mine, însă m-am dat pe brazdă şi Gabi mi-a acordat responsabilitatea de a câştiga la Păcălici, astfel încât jocul devenise onest, iar eu mă simţeam mai stăpân pe sine şi chiar autoritar:
– Treci la făcut prostii!
Fiind militar, tatăl ei s-a mutat cu familia sa din Roman în alt oraş, căci aşa era soarta ofiţerilor pe acele vremuri, se tot mutau în funcţie de unde găseau o oportunitate de a avansa în grad sau în funcţie. Am rămas în Roman păstrând mulţi ani cărţile acelea pe care mi le dăruise Gabi la plecare.
– Vasilică, să nu pierzi cărţile, căci tu eşti Păcăliciul meu şi eu sunt Păcălicea ta! Şi dacă mai vin vreodată prin Roman, fără cărţile astea, cum vom mai face noi doi prostii?
În ziua când s-a mutat, m-am uitat după camionul armatei până a dat colţul, apoi, m-am uitat la ferestra ei de la etajul doi, care rămăsese deschisă. Am avut sentimentul că am rămas singur pe tot pământul şi că absolut nimic nu mai are niciun rost: “Un seul être vous manque, et tout est dépeuplé.” (Alphonse De Lamartine).
Odată, când eram în clasa a IX-a, mă plimbam singur pe centru, într-o sâmbătă după-amiaza. Dintr-un grup de fete frumoase, s-a desprins o zeiţă oacheşă, cu forme de femeie de cea mai mare clasă. A venit direct la mine şi, cu o faţă strălucind de fericire, mi-a zis:
– Ce mai faci, Vasilică?
Inima mi s-a mutat în creierul mic şi din noul ei lăcaş a început să bubuie ameţitor, trăsnindu-mă în urechi. Apoi, mi s-a pus în gât şi mi-a luat ultima răsuflare cu care am reuşit să îngăim din mers un abia auzit „Bine!…” şi mi-am continuat drumul repejor, lăsând-o în urmă pe Gabi, fără să mai văd nimic până la capătul străzii. Acolo m-am rezemat cu spatele de un stâlp, uitându-mă la cer şi plângând în hohote:
– Păcălicea mea,… Păcălicea mea!…
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
