Pentru cei care îl știu pe gânditorul torturat de sentimente și senzații violente, titlul acesta nu e nici surprinzător, nici șocant. Câteva frânturi din descrierea pe care i-o face ultima lui iubită, Friedgard Thoma, în cartea ”Pentru nimic în lume – o iubire a lui Cioran”, și amintirile lui Stelian Tănase.
“Nu am dorit de altfel sã ridic la un nivel sexual relația noastrã dar dacã totuși, aceasta s-a întîmplat, a fost și fiindcã Cioran cãzuse de la început pradã unei asemenea obsesii încît eu am crezut cã trebuie sã-i vin în întîmpinare. Dar în scrisorile mele l-am lãsat sã înțeleagã fãrã echivoc cã nu-l mai prețuiam din aceastã pricinã; dimpotrivã eram chiar furioasã cã m-a pus în situația de a converti erotismul în sexualitate, ceea ce nu dorisem sã se întîmple…Așa încît a fost minunat cã am putut-o cunoaște pe Simone și cã fãrã a-l jigni pe Cioran, puteam avea și un motiv de a nu mai continua…”
“Cei doi s-au întîlnit prin intermediul scrisorilor. Ea i-a scris în ianuarie 1981 la Paris. El i-a răspuns, spre mirarea ei. Ea locuia la Koln și pregătea o teza în filosofie. Avea 35 de ani, un copil de zece ani și cum spune într-un interviu in 2001, (România literară nr 49, Rodica Binder) chiar ea, avea experiențele ei de viață. E și o femeie frumoasă. Între cei doi are loc un schimb de scrisori și relația “ se încinge ”. E o ” îndrăgosteală din vorbe”, cum se zicea o dată. Azi se întîmplă, dar pe internet.
Friedgard Thoma cunoștea opera lui Cioran din 1979 și o admira. A vrut să cunoască și omul din spatele aforismelor și textelor insolente. E bine să eviți asemenea experiențe, persoana fizică este totdeauna sub autor. Citește-l, dar admiră-l de departe, e mai prudent. Vine la Paris și îl cunoaște. Se lasă prinsă de acest personaj, amuzant, erudit, paradoxal. Începe să observe și diferențele dintre imaginea pe care și-o cultivă filosoful și realitate. Cioran de fapt nu era însinguratul absolut, (cum ar fi fost devreme ce trăia în mijlocul Parisului !? ) așa cum părea din cărți. Era sociabil, îi plăcea viața, chiar dacă se plîngea de ea tot timpul. Nu o disprețuia, cum dădea impresia.
L-am cunoscut și eu la Paris imediat după decembrie 89, deci zece ani mai tîrziu de întîlnirea celor doi. Mi-a făcut impresia unui bătrîn ticăit și țăcănit, cu stereotipurile lui, (avea 80 de ani deja), puțin cabotin, jucînd un rol pe care și-l scrisese singur. Voia să epateze, să nu treci indiferent pe lîngă el, deși pretindea contrariul. Rîdea mult, spunea și asculta anecdote, bîrfe, zvonuri. Era curios, chiar indiscret, interesat de aspectele cele mai concrete ale vieții cotidiene, de la prețuri, la salarii, apariții editoriale, tiraje, premii, intrigi, biografii etc.
La aniversarea zilei ei de naștere – la cafeneau Procope (cea mai veche din Paris) din Saint Germaine des Pres, aproape de locuința lui Cioran din rue Odeon, la 19 iunie 1981 – Cioran – ca un adolescent ispitit de Diavol – îi scrie bilețele pe șervețel. Postura ridicolă, îndrăzneață, a funcționat. Relația începe. Trecuseră doar 6 luni de la primul schimb de epistole. Urmează plimbări prin Jardins Luxembourg, cărți împărtășite, monoloagele și exasperarile lui, etc. Nu lipsește nimic din decorul și ingredientele unei veritabile povești de amor. Condiția lor însă îi contrazice. Cioran era de decenii semi/însurat cu Simone Boue, cum chiar el spune, și avea dublul vîrstei ei, 70 de ani, ( n. 1911). Părea trecătorilor bunicul ei. Cioran nu observa ridicolul situației. Probabil se imagina tînăr, nu se uita prea des în oglindă, nici în cartea de identitate. Femeia care îl însoțea, tînără, frumoasă, citită, era firește flatată de celebritatea insoțitorului ei, care, în plus, îi declara că o iubește și e de de neînlocuit în viața lui.”
Continuarea, aici.
Iată și câteva fragmente din cartea iubitei lui Cioran.
„La ora unu acasă, am dormit câteva ceasuri, m-am trezit devreme şi atunci a început chinul. M-am gândit la dumneavoastră şi la tot ce ar fi putut să se întâmple în noaptea de joi…dacă nu v-aţi fi împotrivit. V-am auzit suspinând şi plângând. Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd minţile. Am discutat prea mult şi am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aş vrea să-mi îngrop capul pentru totdeuna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Totul a început de fapt cu fotografia, vreau să spun cu ochii Dumneavoastră. Aţi fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinaţie „perversă” pe care mi-o stârneşte trupul Dumneavoastră. Pervers nu a fost cuvântul potrivit. Am vrut să spun arzătoare. Doar sunt normal; stări interzise cer expresii ne-naturale. Cred (poate mă înşel) că în dimineaţa asta aş fi mai puţin obsedat dacă aţi fi fost mai binevoitoare cu mine. În definitiv ne cunoaştem de la prima dumneavoastră scrisoare”.
„De când am fost izgonit din Paradis, m-am gândit în fiecare secundă la dumneavoastră şi nu mă pot gândi la nimic altceva. Aş vrea acum să zbor în Patagonia departe, departe de Dumneavoastră, la polul opus. Cu o oră în urmă am găsit cuvântul pe care l-am căutat zadarnic ieri sau azi: Leprosul, asta înseamnă să nu mai fiu cu dumneavoastră, să nu vă mai aud suspinele…”
„Vă mai amintiţi de plimbarea atât de apropiată pe marginea lacului? Din cauza frigului, azi dimineaţă nu era aproape nimeni acolo. Doar eu cu lacrimile mele. Niciodată în viaţă nu am vărsat atât de multe, fără cea mai mică posibilitate de a râde. Nu înţeleg ce caut pe lumea asta în care fericirea mă face şi mai nefericit decât nefericirea. Pentru mine aţi devenit atât de importantă încât mă întreb cum va sfârşi întâlnirea noastră. Aş vrea să evadez cu Dumneavoastră într-o insulă părăsită şi să plâng toată ziua. Acest loc mi-a devenit brusc drag pentru că îl cunoaşteţi şi îl îndrăgiţi. (…) Tot ceea ce mă ţine departe de Dumneavoastră e exil. Trebuie să ajung într-un fel din nou „voios” sau să mă prăbuşesc. Şi totuşi declinul meu datorită Dumneavoastră îmi este necesar şi nesperat”.
„A sunat telefonul. Vreau să sper că aţi sunat Dumneavoastră. Venea de undeva dintr-o lume atât de îndepărată şi atât de apropiată ca – pentru mine cel puţin – dintr-o fericire fără fund. Când am plecat de la telefonul cu vedere spre grădină, m-am gândit la cât de mult mi-aş dori să mor împreună cu Dumneavoastră cu o singură condiţie: să fim puşi în acelaşi sicriu. Fireşte trebuie să fiţi şi Dumneavoastră de acord şi să renunţaţi pe veci la linişte…Aş avea atâtea să vă spun, atâtea lucruri nespuse…”
„Starea de a fi singur era religia mea. Şi, într-adevăr, eu m-am simţit întotdeauna singur – fireşte, cu unele execepţii: cea mai ciudată e cea de acum. Aţi devenit centrul vieţii mele, zeiţa unuia care nu crede în nimic, cea mai mare fericire şi nefericire întâlnită vreodată. După ce am vorbit ani în şir cu sarcasm despre asemenea lucruri ca iubirea trebuia să fiu pedepsit într-un fel, şi chiar sunt, dar nu regret”. „Deşi am iubit viaţa pătimaş, am găsit-o totuşi lipsită de sens. Acum mi se pare total lipsită de sens – fără Dumneavoastră”.
„Cât regret că nu am aşternut pe hârtie în fiecare zi, nu, în fiecare ceas, de când vă cunosc, ce reprezentaţi pentru mine! Cele mai contradictorii impresii pe care o fiinţă le-a simţi vreodată. Şi totuşi, puse cap la cap, ar putea avea o unitate, o secretă convergenţă: frica teribilă că v-aş putea pierde”. „Ieri noapte, când mă plângeam de proba rupturii care e lozul meu, mi-ai spus ceva curios: „Altfel v-aţi fi plictisit”. Şi e adevărat. În fapt, m-aţi vindecat (deocamdată?) de plictiseală. Vremea care a trecut de la apariţia Dumneavoastră a fost atât de plină, de substanţială, de neprevăzută şi atât de impregnată de Dumneavoastră, că vă sunt recunoscător pentru toate bucuriile şi loviturile legate de numele Dumneavoastră. Mă aflu, ştiţi doar, într-o anxiete continuă cu privire la nestatornicia Dumneavoastră, dar nu mă pot consacra liniştii. Pur şi simplu, nu sunt în stare să trag concluziile susceptibilităţii mele. Mai bine iadul cu Dumneavoastră decât binecuvântarea de unul singur. Sunteţi blestemul meu indispensabil”.
sursa: Adevărul
Citiţi şi
My Policeman – Povestea tragică a dragostei interzise
