– continuare de aici –
– 3 –
– Sunt în bucătărie, șopti Stella ca pentru ea.
O secundă se întrebă dacă într-adevăr este în bucătărie sau într-un vis.
– Sunt în bucătărie, își auzi propria voce, clară și reverberantă.
Ca la o comandă magică, Jaquiron se materializă în bucătărie. Stella se uita la el ca și când îl vedea pentru prima oară. Negreșit era el. Destul de înalt. Adică mai înalt decât ea însăși. Brunet, slab, cu pielea porțelanată ireal. Ochii căprui ca ambra. Tuns scurt și îmbrăcat cu paltonul gri închis. Frumos și ireal. Cum altfel să fie?
– Stella, ești bine? vocea lui Jaquiron chiar suna îngrijorată.
Stella tresări și duse mâna spre ochi. Realiză la jumătate de drum că are toarta în mână și că s-ar zgâria iremediabil dacă termină mișcarea. Toarta? Stai puțin! Unde e cana? Paraliză în aer, într-o jumătate de gest greu de anticipat. În timp ce încerca să-și găsească cuvintele, mintea îi alerga negreșit la cană. „Ce am făcut cu cana? De ce am doar toarta în mână?” Ca în vis, realiză că era atât de aproape de perete, încât în prima spaimă lovise cana de faianță și o făcuse țăndări. Undeva în dreapta și la picioarele ei, cana era întinsă la podea, consternată, în fărâme.
– Stella? Jaquiron nu știa la ce să se aștepte. Nu o mai văzuse niciodată atât de surprinză.
– Afurisit să fii tu și cu aparițiile tale! vocea Stellei sună la decibeli de stadion cu o furie rece, nedisimulată. În același timp, toarta zbură către Jaquiron căzând la picioarele lui ca o insultă supremă.
Jaquiron o privi stupefiat. Toată viața lui cunoscuse o Tasha, apoi o Stella de o infinită tandrețe, într-o perpetuă stare de de îndrăgosteală față de el, ceea ce era motorul a aproape două decenii de relație literară.
– Ieși dracului din capul meu! Nu ești aici! Nu poți să fii aici! Nu ai fost niciodată cu adevărat în casa mea! Ce cauți aici?
Tirada Stellei îl încremeni înt-un șoc neașteptat. Ochii ei verzi îl ardeau cu ace de gheață până în fundul sufletului. Vocea ei tăioasă era ca o pleznitură asurzitoare în obraz.
– Stella, dar sunt aici! Am venit.
– Tu nu ai cheie de la casa mea. Cine ești? Ce cauți aici?
Stella nu cedă un milimetru. Se întoarse cu spatele și se sprijini sfârșită de chiuvetă. Umerii îi căzură istoviți și începu să plângă, de parcă era sfârșitul lumii.
Jaquiron o privea perplex. De ce îl respingea? Mai rău, de ce nu credea că e aievea în fața ei? Se așteptase să îi sară în brațe. Să-l sărute sufocant, să se pisicească, să facă mișto de el. Orice! Orice însemna iubirea ei infinită și necondiționată. În schimb îi făcuse un duș rece. Îl penalizase pentru toți anii în care nu se văzuseră. Îl sancționase pentru toate poeziile care nu îi erau adresate, dar la care răspunsese cu sinceritate și înțelepciune, încurajându-l și crescându-l. Pentru prima dată în istorie, Stella răbufnise. Sau era conștiința lui?
„Nu pot să o pierd!” își șopti Jaquiron. Avea senzația că tremură ca iarna în tricou afară. Pe furiș, își privi mâinile. Nu. Erau doar frisoane interioare.
„Nu pot să o pierd!” câteva cuvinte care se repetau cu obstinație, într-o cadență dureroasă. „Dacă pleacă, sunt terminat…”
„Liniștește-te”, își spuse Jaquiron. „Mergi înainte așa cum ți-ai stabilit. Ia-o în brațe și spune-i pentru prima dată ei, nu fetei tale imaginare, că o iubești. Nu o interesează jocurile acum, totul la vedere, planul e bun. Spune-i că ești real și ești al ei.”
– Stella… Jaquiron înaintă într-un slow motion chinuitor. Cu fiecare pas înainte, îi era frică de acel risc pe care îl ignorase toată viața: „dacă nu fac ceva, Stella pleacă și nu se mai întoarce niciodată”.
Cât a trecut? Un an? O eternitate? Mâna lui Jaquiron ajunse pe mijlocul Stellei. Nu îi putea vedea chipul plâns de claia roșie care îi picase pe față. Îi era frică să o strângă, ca nu cumva femeia să dispară într-un nor de fum, ca și când totul ar fi fost în imaginația lui.
– Stella… Jaquiron avea un nod în gât care nu se lăsa înghițit. Cu ultimile puteri, o îmbrățișă strâns. Corpul lui se mulă pe statura Stellei cu o naturalețe care îl descumpăni.
„La dracu! Sunt terminat!” își auzi propriile gânduri.
– Stella? Zi ceva! Te rog!
Stella continuă să tacă. Încă era la milioane de ani lumină depărtare. Jaquiron nici nu respiră încercând să-i anticipeze următoare mișcare. Închise ochii și își sprijini bărbia pe creștetul Stellei. „Nu-i nimic. Te aștept cât ai nevoie,” îi zise Jaquiron în gând.
„Respiră, respiră, fă ceva!” Stella striga la ea însăși, șocată de propriile reacții. Cumva Jaquiron era real și era acolo. Simțea o schimbare majoră în el, dar îi era frică să îi dea un nume.
„Femeie, arată-i că ești vie! Respiră. Unu, doi, trei…”
Încet, mâna caldă a Stellei se desprinse de pe marginea chiuvetei și se așeză pe mâna lui.
„Ok, e vie. Asta e bine,” se auzi Jaquiron gândind. „Evident, tâmpitele că e vie! Stă în picioare, plânge, doar ai rimel pe mâini cât pentru o viață, și tocmai ți-a dat un semn că s-a decis să stea!” propriile gânduri îl admonestau și îl luau la bășcălie.
Într-o fracțiune de secundă, Stella i se relaxă în brațe ca într-un leșin.
– Ușor, femeie, că te scap pe jos! se dezechilibră Jaquiron cu Stella în brațe.
Ca un prestidigitator, reuși s-o întoarcă cu fața la el și să-i dea părul din ochi. Ochii îi străluceau febril într-o mare de lacrimi, rimelul făcuse șanțuri în machiajul perfect. Și totuși era frumoasă. În tensiunea momentului, era frumoasă. Ireală, ruptă între două lumi, epuizată, vulnerabilă, dar în bucătărie cu el.
– Sunt aminitirile noastre.
– Poftim? habar n-avea la ce se referă.
– În cutie… sunt amintirile noastre, șopti Stella răgușită. Scrisorile noastre. Tot ce am lucrat de când aveai tu 18 ani.
Jaquiron o privea stupefiat.
– Le-ai păstrat?
– Pe toate. Le aveam în casa veche, dar am rugat un curier să le aducă aici. Nu știu de ce. N-am vrut să stea singure.
Cum să stea singure amintirile? Dumnezeule mare! Azi n-o înțelegea deloc.
– Stella… vocea îi era neobișnuit de tandră, fără permanenta notă de gardă și ironie cu care o obișnuise în atâția ani.
Îi luă cu blândețe fața între palme și o sărută cu o finețe de care și el se miră. „N-am fost niciodată vreun delicat cu femeile.” Și totuși acum era. Poate pentru că Stella stătea în fața lui mai goală ca niciodată. Cu toate straturile de haine pe ea, Stella era atât de goală, încât Jaquiron tresări.
„Ce mi-a făcut nebuna asta?”
O mai sărută o dată. Mai puțin ceremonios. Mai viu. Stella răspunse întâi obosită, apoi în vizibilă recuperare. Făcuseră o curățenie necesară. Șterseseră praful de pe cutia cu amintiri. Doar că nu mai erau doi copii, ci un el și o ea cu o sumă de experiențe și decizii de viață în spate.
– În bucătărie? o întrebă el deodată cu un râs machiavelic.
– Aham! îi răspunse ea, preocupată de un altfel de goliciune.
– NU!
Vocea lui Peter sparse liniștea nopții. Clara căzu din pat. Pe bune. Se ridică buimacă, în timp ce Peter aprindea veioza de pe noptieră, transpirat și tremurând.
– Peter? Peter! Ce s-a întâmplat? Clara mai avea un pic până la panică.
– NU se poate să îl lase! Idiotul ăla trebuie să facă ceva să nu o piardă!
– Peter, nu înțeleg!
– Jaquiron… Dobitocul era să o piardă pe Stella. Vocea lui Peter se sparse în căldura dormitorului.
Clara înconjură patul ca să îl poată lua în brațe. Deși nu voia să-i arate, oscila între îngrijorare și emoție. Peter nu era un tip sensibil chiar dacă putea să scrie romantic.
Peter stătea pe marginea patului, cu capul în mâini și coatele pe genunchi. Părea că se luptă cu o mie de demoni care nu îi aparțin și care nu aveau ce să caute la ora aia, mai ales în dormitor.
Clara se cățără copilarește în pat si-l îmbrațișă stând în genunchi. Așa era mai înaltă decât el și îi putea evita privirea. Îi depuse în dar o pupătură pe obraz, apoi îi oferi căldura trupului ei gol și încă moale de somn.
– Ai avut un coșmar. Atâta tot. Lasă-i pe Stella și Jaquiron să se odihnească.
– Dar să-ți spun! Să vezi ce era să facă nebuna aia cu cana…. începu Peter să povestească toată scena.
Clara se coborâ într-un cot între perne ca să-l asculte mai bine. E clar că avea nevoie să se descarce.
…și, până la urmă, și-au făcut de cap în bucătărie! termină episodul Peter. Deja mult mai relaxat și abia stăpânindu-și râsul.
Clara râdea și ea cu poftă.
– Știi bine că Stella e un cumul de extreme. Te așteptai să-l lase să scape așa ușor?
– Adevărul e că nu mă gândisem și la experiențele dureroase pentru Stella…
– Nu la asta mă refeream, ci la finalul din bucătărie. zise Clara repede pentru a nu-i da timp lui Peter să se macine iar.
– Ahh… deci îi ții partea? mustăci un Peter degajat și complet trezit din somn.
– Îhâm… îl înfruntă o Clara ciufulită, cu o pernă în brațe și cu gânduri complet necuminți.
– Cât de tare îi ții partea? o provocă Peter, smulgându-i perna din brațe și trăgând-o decis mai aproape de el.
***
„Și așa, toată lumea a fost fericită…”
– Dear…, cum ești cu scrisul?, întrebă Clara mai mult ca să rupă tăcerea neprimitoare din cameră, cu puncte de suspensie după un dear aruncat doar ca să-i capteze atenția reală.
– Aseară am reușit să mai scriu jumătate de pagină, minți Peter; avea doar concluzia de toată lumea fericită și cam atât, coerent. Exista totuși și jumătatea punctată, dar era îndoielnică, îi părea din perioada dadaismului – gânduri aruncate, neînșirate, dezbrăcate de sens, amestecate pe un alb cuminte și primitor (scrise cu un creion bont).
– Eee, bun așa! se bucură fals și moderat Clara. Mai adăugă și un „minunat” ca pentru sine, simțind că vor putea merge mai departe fără probleme. Își închipuia că totul avea să fie o sincopă și nimic mai mult.
– Dacă mai reușesc zilele astea o pagină și ceva, la ce stare am, mă mulțumesc cu ele. Le fac cât de repede. Nu renunțăm!
– Evident că nu renunțăm, spuse Clara din nou, zâmbind mai mult ca să-i țină isonul. O facem să iasă.
Părea bizară atitudinea lui Peter, gândea Clara. Scria obositor de greu în ultima vreme, o dădea la cotit și vorbea despre renunțare. Cum să renunțăm? Nu înțelegea de unde venea ideea și, în primul rând, de ce îi exista lui Peter, retragerea în minte. Era proiectul lor de suflet. Copilul lor. Ba, mai mult, avea să se transforme într-un film hollywoodian de excepție, acela care va fi conturat curentul unei generații. Toată tărășenia trebuia asumată și creată responsabil, știind din capul locului la ce avea să servească și scopul nobil care îi era predestinat. „E proastă atmosfera. Noi suntem despre a fi și prea ne ducem în a avea, total haotic” gândea Clara cu voce moale.
***
De pe cea mai caldă podea acoperită cu gresie și dintr-o îmbrățișare firească, se născură două zâmbete pline de tandrețe și realitate. Căldura trupurilor umede se ridica spre tavan și privite prin deschizătura ușii, curbau lumina, la fel ca asfaltul încins vara. Plăcile de sub ei păreau spălate recent, iar geamurile aburite aduceau cu mașina din cala Titanicului. Stăteau goi pe tare, dar nu băgau de seamă. Aveau moalele în brațe și încă erau plini de sudori amestecate. Un fior de putere asupra tot și toate îi stăpânea; încinseseră pietrele, sticla și varul pentru că împreună erau precum o forță. Făcuseră dintr-o bucătărie, cuptorul ce îi avea pe ei drept foc. Și ardeau, nu glumă. Câtă dorință să fi fost în ei, câtă pasiune ascunsă și cât adevăr în simțiri…
– Tu vezi ce am putut să facem? spuse Jaquiron privind-o pe Stella în adâncului sufletului prin ochii lucioși.
– Da, am lăsat aragazul aprins…
Un râs isteric izbucni violent din amândoi, iar scena de mai devreme li se transformă subit într-o joacă, uitând de forță și putere, revenind cu picioarele pe pământ la acei doi oameni normali care se împiedică, uită și se sperie. Își zâmbeau; ea blând, el sigur.
– Și eu le-am păstrat, hotărî Jaquiron să îi împărtășească. Nu pe toate. Le-am păstrat de când a început să îmi pese cu adevărat de tine.
Lipsesc câteva. Cele de la ușă, sunt ale noastre, ale tale? Sau ale noastre, ale noastre?
– Nu știu încă, rosti ea ușor încurcată. Trebuie să le vad, să le simt și o să știu după. Ale tale cum sunt?
– Ale noastre, ale noastre, spuse el ferm. Le confund cu noi și nu au cum să fie altfel… De ce te-ai speriat mai devreme?
– De mine, cred. M-ai prins pregătită ca de un atac premeditat, dar cu garda jos. M-a cuprins de nicăieri, teama. Acum, mă gândesc la ea și nu îi mai văd nici sensul și nici sursa. Ai dreptate, de ce m-am speriat atât de rău?! Am fost terifiată chiar, de parcă m-ai fi prins în timpului celei mai groaznice crime. Mi-a fost frică să nu pierd… Of, hai în vacanță!
– Să știi… murmură Jaquiron absent.
– Păi, știu. Hai!
– Zici?
– Nu, tac, îi răspunse ea ironic. Spune-mi de ce nu? (deja părea serioasă)
– Ha ha! râse el cu poftă. Dar n-am spus că nu, doar mă asiguram că vorbești serios.
– Ce vrei să spui, dragule? Că, de regulă, eu nu vorbesc serios și trebuie să mă validezi?
– Auuu… Mândro, te anunț oficial că sunt perfect conștient că intru pe un teren minat. Fiecare următoare mișcare trebuie să îmi fie calculată la virgulă și cu maximiliană precauție. Respiră încet ca să nu mă miști, nu vreau să mă greșesc într-o explozie inerent-surprinzătoare.
Urmează mișcarea mea, cu mare grijă, (nu mă mai privi atât de fix, mă emoționez) și în liniște îmi prepar la foc mic, cuvintele: „Cu respect și considerație, aleg să încerc să cred că aș putea să îmi doresc, dacă nu te superi, să atentez la a porni spre a te face să crezi că dacă ar fi…”
– Hai, taci și sărută-mă!
Zâmbeau din nou, sigură și blând, de acum cu gânduri-pictori de peisaje printre ei. El auzise chemarea vârfurilor de la munte, iar ea, își imaginase marea. Probabil că Grecia it is, pentru cei doi caprașivarza.
***
– Îți dau un pont ca să ieși din blocaj? și, fără să aștepte răspuns, Carla începu să turuie într-o direcție (fină de altfel, pentru alt timp), dar total anapoda față de mintea lui goală care avea nevoie doar de el, nu de declanșatoare și decantoare inventate și băgate pe gât cu forța. Când își termină ideea, adaugă fericită și cu gura până la urechi de emoție – „Ia-o și du-o mai departe!”, iar lui, îi suna ca un ciocan aruncat de la etajul treizeci și cinci pe tabla cutată a unui acoperiș de garaj artizanal; explozia materiei cenușii.
Peter nu îi răspunse. Se ridică de pe scaun, de peste masă îi sărută tâmpla, își luă paltonul și ieșind deja pe ușă, îi spuse că vrea să se plimbe puțin pe afară. Ea îi zâmbi și îl aprobă din pleoapa stânga, închisă scurt, ștrengar. „Du-te, dear, așa nu o să mă mai întrebe nimeni de sănătatea documentului”. Zâmbi malefic și se cufundă înapoi în schemele genealogice ale personajelor.
– va urma –
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
