Un băiat, n-are mai mult de 15 ani, o apariție lungă, îngustă-n umeri și lată-n șolduri, scoate telefonul și filmează pe geamul mic al avionului. În ecranul mobilului prinde doar aripa și, oricât se mută de pe o parte pe alta, abia dacă vede o urmă de cer. Încercarea lui imposibilă de a imortaliza momentul desprinderii de pe sol mă emoționează. Poate e prima oară când zboară. Sau poate zboară constant și e doar pasionat de decolări? Abandonează înregistrarea dezamăgit. La o scanare rapidă și superficială, e înțolit sărăcuț. Probabil zboară pentru prima dată, îmi zic. Îi înțeleg nevoia de a păstra o dovadă a primului zbor.
Este îmbrăcat de sus până jos într-un trening de fotbal roșu marca Adidas, destul de ponosit, în genul celor pe care le-am văzut în perioada în care am luat la rând second hand-urile de prin București, ca să-mi caut bluze hipsterește la preț de nimic. În picioare, sneakeri roșii, tot Adidas. În cap are o șapcă, fără marcă de data asta, toată rouge și ea, pe care scrie Portugal. Zburăm la Lisabona, mă întreb, oare e portughez și naționalist sau doar un român care vrea să facă o impresie bună localnicilor de la Atlantic?
Se ridică peste mine să își ia de sus un ghiozdan mare și gri. Respir ușurat la ideea că mai trădează când și când spectrul culorilor stridente. Din rucsac scoate un laptop enorm Lenovo, peste care are lipit un sticker cu mărul Apple. Puștiul îmbrăcat în roșu are umor. Mie, la 15 ani, nu mi-ar fi dat prin cap să o ard ironic cu mărcile de care fac abuz unii (știm cu toții că mărul luminat Apple este un simbol al unui statut cu care mulți se fălesc).
©Gerald Waller
În momentul în care puștiul își deschide laptopul ca să-și încarce telefonul mobil, tipul mai în vârstă de pe cel de-al treilea loc al banchetei noastre intră în vorbă cu el, îl întreabă pe un ton amabil ce model de Lenovo are, ce sistem are instalat pe el, chestrii dintr-astea. Puștiul ridică ochii din ecran scurt și îi spune cu o voce foarte subțire:
„Este MacBook Air”.
Între cei doi se lasă liniștea și în sufletul meu uimirea. Tipul care a pus întrebarea pare că se scuză, spune că a crezut că e un Lenovo, cum are și el, că doar așa scrie pe el, Lenovo, și a crezut că mărul mușcat Apple e doar un abțibild.
„Nu este un abțibild. Este un Macbook Air” mai repetă o dată puștiul și-și vâră ochii în ecranul pe care rula sistemul de operare Windows 8. Nu pare că glumește. Tipul mai în vârstă ridică sprâncenele într-o expresie complexă de „Ok, laptopul e ce marcă vrei tu să crezi că e, dar să știi că pe mac nu poate fi operat windows-ul”
Instinctul meu de a zgâria cu unghia mărul Apple lipit pe laptopul negru e mare. Îmi imaginez cum rămân cu lipiciul de la abțibild pe unghie și devine clar pe toată lumea că e doar un sticker, că laptopul e Lenovo și ce mare chestie, oricum, un Lenovo costă mai mult decât își permit jumătate dintre conaționalii noștri să dea pe tehnologie.
M-a tulburat gândul că puștiul nu e ironic în gestul lui de a mixa insignele mărcilor tehnologice. Așadar, vrea să convingă societatea că și-a permis un Mac. Efortul lui de a părea în fața altora mai înstărit, mai avut, la cei probabil 15 ani, cu trupul lui lung, în transformări hormonale grele, m-a aruncat într-o stare vagă de indispoziție.
Mi-am amintit cât m-am bucurat când am primit o nouă pereche de adidași, undeva pe la 11-12 ani, după o lungă perioadă în care umblasem cu niște mocanisini jerpeliți, urâți, de care râdeau toți copiii. Mi-am amintit c-am dormit de prânz încățat cu adidașii ăia nou-nouți, de fericire că mă voi arată lumii cu niște încălțări decente. Sau, pur și simplu, cu alte încălțări. Adidașii ăia mă scăpau de gurile rele ale companionilor mei de joacă. Nimic nu se compara cu cruzimea copiilor când sunt răi, cu insistența lor în a sublinia diferențele dintre cei care au și cei care n-au.
Toată copilăria am fost obsedat de ideea că trebuie să fac ceva ca să scap din sărăcie. La vârsta la care îmi cumpărasem adidașii de care vorbesc, începusem să sun la televiziuni. Întrebam dacă „n-au nevoie de un copil care să prezinte vremea”. Am luat cartea de telefoane în mâini și am sunat până când cineva m-a chemat la un casting. Așa am făcut prima reclamă din viața mea, ceva ședință foto pentru un șampon, la care am fost plătit la negru, pe după un colț, cu câteva sute de mii vechi. Adevărul e că aș fi făcut multe lucruri ca să fac rost de bani și să nu mai aud acasă discuții despre lipsa lor.
Paradoxal, ani mai târziu, atunci când situația familiei mele s-a stabilizat, banii au început să mă indispună. Mi se părea că gestionarea lor e un proces obositor, că ideea că economiile se termină la un moment mă catapultează în climaxul emoțional din copilăria trăită în anii nouăzeci, când, așa cum îmi spun rudele care-mi citesc textele și care insistă să nu mă mai plâng atât, „toți o duceam rău”. Probabil că nu toți o duceam rău, dar cu siguranță mulți.
Acestea fiind zise, banii în sine mă indispun prin tendința lor de a dispărea din buzunare pe tot felul de lucruri care-mi asigură o viață comodă. O viață de care mă agăț cu dinții.
Recent, am evaluat un obicei pe care-l am atunci când călătoresc. L-am numit obiceiul „bunăstării”. Nu-mi place să stau în locuri sărăcăcioase, decorate deprimant, în airbnb-uri cu prea multă istorie, nu-mi place mirosul haosului, dezordinea prea multor lucruri depozitate prin colțuri, pentru că, probabil, proprietarii lor se tem că, scăpând de ele, vor rămâne cu nimic. În vacanțe sunt în stare să cheltuiesc nepermis de mult pe condițiile în care mă tratez. Țin cu tot dinadinsul ca nimic din zilele de relaxare să nu-mi amintească de sentimentul ăla copleșitor al sărăciei fatale din primii ani de viață și de care aveam senzația că n-o să scap niciodată.
Din exterior, felul în care mă comport azi poate părea un răsfăț mic burghez, poate că și este, dar este în egală măsură și sinonimul unei fugi, nu atât de locuri lăsate-n paragină, cât de amintirile pe care ele mi le trezesc ele. Și de care n-am niciun chef în vacanțe, când se presupune că mă odihnesc.
În sensul ăsta, puștiul all-red cu laptop lenovo care a lipit un sticker impostor de Apple ca să convingă pe alții că și-a biruit statutul social c’ést moi.
Pe Gabriel îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Christian Dior și WC-ul din fundul curții – Eleganța vieții pe trepte de contrast
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
