Pe timpurile când soţia mea şi cu mine eram în tatonări, îmblânziri, tango-uri şi întortocheri, obişnuiam să avem „maratonul SMS-urilor”. Ea într-o casă, eu într-alta, ea noaptea, eu noaptea, ea răspunde, eu întreb, un dans suplu şi imaterial suspendat în kilometrii de aer dintre noi. Era provocator, sprinţar, amuzant şi aţâţător să comprimi în câteva rânduri conversaţii care începeau cu ore în urmă, care aveau să continue pe viu grai a doua zi şi care, mai mult ca sigur, aveau şi o coda electronică în noaptea ce urma. Texting can be so fun!
Alex. Leo Şerban îmi povestea cândva că, dacă ar fi să revină la critica de film, ar face-o doar online, pe Twitter. Şi-a urmat dorinţa câteva luni mai târziu şi a rezumat câteva dintre cele mai mari, suculente, controversate sau neliniştitoare filme în enunţuri compacte. Definiţii de dicţionar pe limbă nouă, ale căror caracteristici principale erau esenţ(ializare)a şi brevitatea. Asta fac şi SMS-urile, nu? Condensează un mesaj lung într-un dumicat instant, uşor digerabil, atunci când nu ai timp de o masă cu trei feluri.
Problema paragrafului trei din acest text (felul în care cele două idei se întâlnesc într-un fir coerent) stă, de fapt, în îngustimea minţii mele. Vedeţi dumneavoastră, pentru mine SMS-ul are sens doar în aceste ipostaze: mesaj cu schepsis şi panaş ca parte a unui joc, a unui program de readaptare a discursului personal, ca mesaj de avarie sau ca mesaj minimal. „Nu uita să iei apă” sună la fel, spus sau tastat. „Întârzii 10 minute” comunică acelaşi lucru despre mine, cel care n-am luat metroul la timp sau am plecat mai greu de acasă.
Adevărata mea problemă începe aici, în al patrulea paragraf, odată ce îmi clamez reticenţa faţă de îngustarea propriilor noastre daruri de homo loquens cât să intre într-un ecrănaş (hai, chiar ecran, dacă vorbim de smartphones sau tablete). Cu alte cuvinte, am o răfuială cu tendinţa din ce în ce mai acaparatoare, de a alege să comunicăm aproape totul prin SMS. Eu însumi mă trezesc luat de val şi iniţiez adevărate conversaţii sau dezbateri mute, în care degetul mare al mâinii stângi parlamentează acerb, perorează zeci de minute, stoarce din el idei sumeţite şi ciufulite de chinul de a se strecura într-un acvariu care le conţine cu greu. Din comoditate, din teamă, din lene, din indolenţă, din timiditate, din neimplicare şi, din nou, din blestemata asta de comoditate rezolvăm orice cu nişte cuvinte tastate pe un ecran. Traducerile succesive gând-expresie-verbalizare-feedback-mimică rătăcesc intenţiile noastre undeva, prin bozii.
Cu foarte puţine excepţii, ne împărţim toate urările de Sărbători prin SMS. Mai mult, nici nu ne mai învrednicim să încropim ceva original, ci ne bazăm pe catrene tâmpite, primite de la alţii sau alcătuim o lălăială impersonală, apoi îi dăm send la toată agenda. Nu contează că n-am mai vorbit cu unii de trei ani, că ne adresăm cu Dv. cumnaţilor sau colegilor de clasă, că se întâmplă să primim răspuns de la oameni care nici nu mai ştim cine sunt. SMS-ul ne salvează. Nu se poate spune că ai fost indiferent. Eşti acolo, în acel no man’s land, între lâncezeală şi vorbă bună. Dar ăsta e doar un caz benign. Rânced, impersonal, dar nevinovat.
Altfel stau lucrurile când oamenii pe care îi cadoriseşti cu astfel de răvaşe sunt oamenii care îşi revendică felii groase din porţia ta de viaţă. Când uiţi să articulezi şi să umpli cu vocea-ţi proprie mesaje precum „cum eşti?, mi-eşti drag, mi-e dor de tine, mă scoţi din minţi, îmi lipseşti, nu vreau să te mai văd nicicând, râd, plâng, râd din cauza ta, plâng pentru tine, ai grijă, pot să te ajut?, s-a terminat, cum eşti?, hai să începem, mulţumesc, mă bucuri, te amărăsc, povesteşte-mi, trebuie să ne oprim, eşti bine, eşti bine?, cum eşti?, am vrut doar să te aud, am vrut să ştiu de tine, CUM EŞTI?, EŞTI BINE?, sunt eu”. Dă-mi un mesaj când eşti departe, dă-mi un mesaj când nu poţi să-mi vorbeşti, dă-mi un mesaj pentru că aşa ţi-a venit. Am să mă bucur sau am să mă întristez sau am să tac, după caz. Vorbeşte-mi când ai vorbe de spus, spune-mi cuvinte cu vocea, cu ochii, cu respiraţia, cu oftatul sau stai în faţa mea şi nu-mi spune nimic, lasă-mă doar să văd. Am să-ţi răspund, vom fi doi, vom dansa. Lacrima, zâmbetul, furia, fericirea convertite în SMS doar din obişnuinţă sunt autentice pe jumătate.
Citiţi şi
Obsesia perfecțiunii – The American (Joika)
Îl aștept pe Moș Crăciun. Ca în fiecare an din ultimii treizeci
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
