După câteva zile noroase, în care ieșisem doar la plimbare sau pe terase, soarele începu să-și retrimită razele spre țărmul adriatic, făcând ca apa să capete sclipiri de diamant. Ajunsesem de vreun sfert de oră pe faleză și urmăream bărcile cu vele alunecând lin pe brațul Mediteranei. La câțiva zeci de metri în stânga mea, câteva crâșnice făceau pe rând concurență pescărușilor în încercarea de a prinde pește. Sub mine, valurile se spărgeau de blocurile de granit pe care stăteam sau cucereau voluptuos plajele private, cu nisip fin și fierbinte, care se întindeau în zare până spre Ancona, străjuite de hoteluri. În fața lor, sutele de umbreluțe ascundeau trupurile arse de soare ale turiștilor, ude și sărate de apa mării sau lucind din cauza uleiului de plajă. Câțiva copii foloseau saltelele gonflabile drept bărci și se întreceau până spre geamanduri, împingându-se și râzând, mai mult înotând pe lângă decât plutind pe ele. Privirile mi se pierduseră în imensitatea orizontului, acolo unde, uneori, contopirea armonioasă a nuanțelor cerului și mării te fac să te întrebi unde se termină el și unde începe ea; în acel albastru pe care îl simți inundându-ți ființa, cu gust sărat, de briza marină, care te învăluie în seninul său.
Contemplarea mi-a fost întreruptă de o mișcare surprinsă cu privirea periferică. Pe piatra din dreapta mea, puțin mai în față, zece centimetri verzi se apropiau cu pași mici și nehotărâți, nedemni de strămoșul T-Rex. O lucertolina, șopârlița căreia probabil îi încălcasem teritoriul, mă privea cu ochi bulbucați și neospitalieri. Ezită o clipă între a-și continua drumul spre mine și a se depărta spre dreapta, la fel cum și eu ezitasem între a scoate telefonul s-o pozez și a arunca spre ea cu suc, pentru a o alunga. În final, a hotărât ea pentru amândouă, virând în direcția corectă. N-am mai reușit să-i fotografiez decât profilul, fapt care m-a bucurat mai târziu, când am observat că era capabilă să sară distanța de patru, cinci centimetri dintre pietre. Nu mi-ar fi plăcut deloc ca saltul să-l fi făcut spre mine.
Mi-am dat jos de pe nas ochelarii de soare și i-am pus împreună cu mobilul în geanta de plajă, din care mi-am scos cartea. Îmi promisesem să citesc în acea vară cel puțin cele trei cărți pe care le luasem cu mine de acasă, însă eram de o lună în vacanță și lectura mea se rezuma la cele câteva nuvele în format eBook, citite pe telefon. Pe cotorul cărții erau inscripționate cu litere aurite numărul 81, titlurile cărții și colecției de 100 de cărți din care făcea parte. Erau detalii insignifiante în acel moment. Oricum nu le citeam în ordine cronologică. Am tras ușor de semnul de carte, un șnuruleț lipit de copertă, prevăzut de la asamblarea cărții, și am deschis la pagina la care rămăsesem. M-am cufundat în lectură auzind undeva departe, la granița dintre real și ireal, glasul mării și al trecătorilor care inspirau aerosolii, în timp ce se plimbau pe jos, cu rolele sau bicicletele, pe pista din spatele meu. Simțeam razele soarelui bronzându-mi umerii și arzându-mi ceafa. Poate c-ar fi trebuit să port totuși o pălăriuță de soare, chiar și în detrimentul plăcerii de-a simți vântul încâlcindu-mi-se prin păr. Dar acestea erau gânduri secundare, pe care lectura captivantă le alungă de parcă nici n-ar fi fost.
Cred că citeam de vreo 20 de minute, când am auzit niște pași apropiindu-se și pe cineva întrebându-mă în limba lui Dante dacă îmi poate oferi un semn de carte. Am asociat inconștient abordarea cu cea a pastorilor îmbrăcați civil care mă opriseră pe stradă și anul trecut, și cu vreo săptămână în urmă, pentru a-mi dărui pliante sau cărți. Cum n-aveam dispoziție pentru încă o discuție despre cele lumești și trecătoare, am întins mâna în profil după prețiosul dar, murmurând un “da, mulțumesc” aproape convingător. L-am prins de un colț, cu două degete, schițând un zâmbet și întorcându-mă la citit. N-am văzut prea clar cui îi zâmbisem, pentru că soarele mă orbise când am întors capul și n-am reușit să observ decât conturul unei siluete masculine, pe care deja o auzeam depărtându-se. Am zâmbit involuntar. Mă întrebam dacă încă mă privește de undeva, din soarele din care părea să fi coborât, sau fie și de undeva din spate. Până mi-am făcut curaj să mă întorc să mă uit, pe promenadă nu mai era nimeni care să-mi fi dorit să fie el. Am privit de jur împrejur. Doar cupluri, familii cu copii mici care se jucau cu găletușe și lopățele, două adolescente care-și îngropau în nisip prietenul, un tip care se ducea să înoate…
Când a trecut prin fața mea, ne-am privit și aș putea să jur că inima a uitat o clipă să mai pulseze, deși n-am reușit să ghicesc nicio recunoaștere în privirea lui obscură, umbrită de gene dese și negre. N-am avut niciodată vreo slăbiciune pentru bărbații cu părul lung, dimpotrivă, mereu mi s-a întâmplat să fac câte o pasiune pentru cei tunși scurt, însă acesta avea ceva primordial în felul în care-și trecuse mâna prin părul ondulat, lung până la umeri și întunecat ca păcatul. Nici nu mai conta dacă el îmi dăruise semnul de carte sau nu. Ne-am zâmbit cam în același timp, ca doi străini care pentru o clipă au recunoscut unul în celălalt acea vibrație, sinonimă vieții, și au trăit, ca atâția alții înaintea lor, eternitatea într-o secundă. L-am urmărit apropiindu-se de mare cu pașii lenți ai celui care se știe privit și admirat, intrând în valuri și răcorindu-și trupul ce părea modelul după care Buonarroti îl sculptase pe David. Mi-am pus ochelarii de soare, de parcă nu s-ar mai fi aflat nimeni în jur demn de-a fi privit cu aceiași ochi.
Dintre filele cărții a alunecat lângă mine noul semn de carte, care de fapt era o carte poștală. Pe față era un basorelief care sugera formele unor trupuri ascunse sub un cearșaf, în diferite poziții artistice. În partea de jos scria Vincent – Fotografie. Și-ar fi putut nota numărul de telefon pe verso, măcar așa, de amorul artei, însă când am întors vederea, n-am zărit decât literele din fabricație: Galleria personale, via Canaletto, numero 13. Să fi fost o invitație la expoziție făcută chiar de artist, în stilul italian pur sangvinic? Preferam ca răspunsul să penduleze între probabilități. Uneori, incertitudinea dă mai mult farmec unui moment decât ar făcea-o confirmarea celei mai fanteziste presupuneri. Astfel că nici n-o să mă plimb prin fața galeriei, spionând să aflu dacă artistul e urât sau frumos, cum mi-a sugerat verișoara mea, Delia, după ce i-am povestit întâmplarea, și nici n-o să vin să mă bronzez exact în același loc până la sfârșitul vacanței, sperând să repet un moment irepetabil. Voi face exact cum nu m-a sfătuit: voi absenta din nou la întâlnirea cu destinul.
Guest post by Alina Mitruț
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Horoscopul ultimului Mercur retrograd din 2024 ( în Săgetător, 26 noiembrie – 15 decembrie)
Te întreb pe tine, soare (Phoenix)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
