Înșiruiam nu demult, într-un mic articol pe Linkedin, câteva gânduri despre mediocritatea care ne sufocă peste tot, analizând o EA, sfertodoctă și nevastă de polițist local din mica mea urbe natală, proaspătă, dar nu și tânără absolventă de postliceală sanitară și, posibil (între timp), deja angajată la vreun spital.
Nu am făcut în scriitura respectivă nicio referire la oamenii care învață toată viața, fie pentru că le place să învețe, fie pentru că trebuie mereu să se reinventeze. S-ar fi cuvenit să o fac, pentru că am toată admirația pentru astfel de oameni. Într-o Românie în care tot sistemul (nu numai sectorul fiscal) e într-o continuă țopăială, trebuie să ai puterea și disponibilitatea de a învăța mereu. Trebuie să mai ai și tăria de a-ți părăsi meseria pe care o iubești și pe care ai făcut-o cu drag mulți ani fiindcă nu mai are căutare și să înveți alta. Sau să constați că statul te-a împovărat așa de tare cu taxe și impozite, încât îți iei rămas bun de la angajați și închizi afacerea în care ți-ai pus toate resursele fizice și sufletești, fiindcă de ceva vreme tot ce reușești să realizezi sunt insomnii și stări anxioase. Și-atunci, în cazuri ca acestea, o soluție este să te-apuci din nou de învățat. Un curs de calificare pentru reconversie profesională, o postliceală sau, de ce nu?, o facultate. Dar dacă ai fost corigent/corijentă la fizică și ai avut 5 pe linie la biologie, de ce te-nscrii la postliceala sanitară sau, mai periculos, la medicină? Aaa, da, știu de ce! Pentru că poți! Și pentru că tu, mediocrule, poți, moare Miriam Eugenia Soare, de exemplu și câți alții la fel de celebri sau anonimi.
Nenea Lică era tatăl Angelei, colega mea de liceu. Eu eram singura fată din clasă la „doișpe C”, ea era la „doișpe A” și mai avea o colegă. Angela era localnică, eu venisem la liceu dintr-un orășel aflat la vreo 120 de kilometri distanță. Cum suna de pauză, „migram” rapid la ea în clasă pentru că la mine-n clasă mă simțeam stingheră și pentru că băieții din clasa ei erau altfel decât colegii mei. Diriginta lor observase în clasa a IX-a când abia îi primise în grijă, că grămada aceea de copii veniți de prin toate colțurile Bucovinei și Moldovei sau de-aiurea de prin țară au unele probleme de educație și comportament și transformase orele de dirigenție în cursuri intensive de bune maniere. Și lucrul acesta se simțea.
Angela mă invita după amiaza să ne facem lecțiile împreună. Iarna, la ea acasă era cald și bine, la mine la gazdă, nu. Nenea Lică instala iarna pe holul apartamentului o sobiță în care ardeau deșeuri de lemn de la fabrica de mobilă din localitate. Nu știu cum făcea rost de ele. Pe vremea aceea, de toate trebuia „să faci rost”. Într-una din după-amiezile noastre studioase, m-am simțit rău. Aveam febră și mă durea rău în gât. Mama Angelei, tanti Odarca, s-a declarat îngrijorată, l-a luat pe nenea Lică de mână și l-a direcționat spre bucătărie, au vorbit ceva apoi au decretat: „Nu poți rămâne nesupravegheată peste noapte. Dacă ai amigdalită o să-ți trebuiască și tratament. Mergi cu neni-tu Lică să-ți iei uniforma și ce-ți mai trebuie pentru mâine și vii să dormi cu fetele. Fetele erau Angela și surorile ei, Emi și Anca.”
Nenea Lică s-a uitat de jur-împrejur în camera mică pe care mi-o închiriasem într-un apartament la parterul unui bloc. Mi-a luat bagajul, m-a adus la fete, a șușotit iar cu tanti Odarca în bucătărie și au venit în camera în care noi, cele patru prințese, ne pregăteam de somn: „Nu vrei tu (adică eu) să locuiești la noi până termini liceul? Că și-așa îți plătesc ai tăi degeaba gazda. Tu stai mai mult la noi, iar cu fetele te-nțelegi grozav.” Amuțisem toate patru. După câteva clipe am reușit să răspund: „Trebuie să le spun alor mei.”
„Rezolvăm acum. Dă-mi numărul de telefon!” Și nenea Lică le-a explicat alor mei cum stau lucrurile. Am rămas la ei până am terminat liceul. Am fost al patrulea copil în familia Angelei și nu am simțit nicio clipă că tata Lică sau mama Odarca (cum îmi plăcea să le spun uneori și ei știau că o spun din inimă, fără nicio fățărnicie!) fac vreo diferență între mine și fetele lor. Nu au vrut niciodată să primească bani pentru șederea mea acolo, deși eram o gură în plus la masă și vremurile erau cum erau. Asta a fost acum 33 de ani.
Anul trecut, nenea Lică a început să se simtă tare rău. După moartea Ancuței, cea mai mică dintre fetele lui, sănătatea i se degradase accelerat. Analize, internare, tratament, externare, la fel de rău. Angela îmi spunea că se simțea neputincioasă. Nu mai știa pe unde să-l ducă. Voia să știe clar un diagnostic, dar de peste tot primea doar diagnostice prezumtive. În sfârșit, la un spital i s-a spus că îi trebuie de urgență stenturi coronariene. Costurile operației (în jur de 20.000 de lei) erau mult peste puterile financiare ale celor doi (de-acum) bătrâni. Angela s-a dat peste cap și a făcut rost de bani. Când l-a crezut salvat, a reînceput răul. Nu mânca, avea amețeli, stare de sfârșeală… Salvarea era chemată de două-trei ori pe săptămână, era internat și a doua zi externat. Într-o zi a fost trimis la un spital mai mare din capitala de județ. A reînceput calvarul. Iar nu avea un diagnostic clar. Doar o creatinină cu valori anormale care n-a putut fi reașezată în parametri cu niciun tratament. A început și un alt calvar: dializă de două ori pe săptămână. Calvarul din urmă a durat vreo două săptămâni și apoi Angela a primit un telefon prin care era invitată să ia o hotărâre. I s-a comunicat că nenea Lică este foarte rău și că îi trebuie însoțitor dacă familia vrea ca el să rămână în spital, dacă nu, să-l ia acasă. A rămas interzisă: nenea Lică mergea împreună cu alți bolnavi din județ la dializă de două ori pe săptămână! Asta era tot! De unde până unde, dintr-odată, pe un ton dojenitor, o asistentă …te „ia de urechi” că ți-ai abandonat părintele în spital? Erau doar două zile de când fusese vizitat la spital unde rămăsese după a cincea sau a șasea dializă, fiindcă în timpul procedurii i se făcuse rău.
Angela l-a găsit semiconștient, singur într-un salon și… legat de pat. La perplexitatea ei, asistenta a răspuns: „Ca să nu cadă. E agitat. Mna, starea i s-a agravat și din cauza celor trei cancere în fază terminală. Știați de ele, nu-i așa?”
Nu, nu știa. Nimeni din familie nu știa. Știa doar că au umblat toți după bani cu două-trei luni înainte, fiindcă lui nenea Lică îi trebuiau stenturi coronariene. Și că înainte de operație i s-au făcut analize. Trei organe afectate de cancer și la analize… nimic, nimic? Dacă i se comunica familiei că ficatul, plămânii și prostata sunt pe ducă, operația pentru montarea stenturilor nu și-ar mai fi avut rostul, nu? Cele 20.000 de lei nu ar mai fi intrat în niște buzunare, nu? Sunt îndreptățită să gândesc așa?
Nenea Lică nu a fost Miriam Soare. Dar și el a murit tot absurd, cu toate cancerele lui. O să-mi spună mulți că și-așa mureau, doar aveau cancer. Dar nu e așa! E vorba despre felul cum au fost torturați de sistemul medical până când chinul lor s-a încheiat. Și câți ca ei mai sunt și, printre ei, câți copii!
M-au… durut amândoi când au murit. Și m-a revoltat moartea lor și m-am simțit neputincioasă. Angela și Emi au fost prea obosite și zăpăcite după cele trei-patru luni de zbucium cu tata Lică și n-au mai vrut să mai scormonească în fișe medicale și să mai facă reclamații. Iar eu nu pot să fac nimic peste voința lor. Dar am putut măcar să scriu. Și să vă spun: Pe bune, fraților, suntem înconjurați! Mediocritas alicubi est!
Guest post by Liliana Ivan
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Un mesaj de la Catherine, Prințesa de Wales
Despre idolatrie și alte rătăciri
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
