”Iată-mă la câteva zile după nominalizarea la Oscar în biroul producătorului, care mă privea încurcat. Nu știau ce să facă cu mine pentru că nu mă potriveam în nimic din ceea ce aveau ei pe atunci nevoie, nu eram pe modelul Gretei Garbo, nu eram vreun sex simbol. Mi-a zis încurcat: Ei bine, nu știu ce-o să facem cu tine pentru că n-ai nici un sex appeal!”. I-am răspuns că așa e și că nici n-am nevoie să am sex appeal”, audiența râde. Reporterul râde și el, iar Lilian Gish și Mary Martin, alături de care susține interviul, râd și ele și aplaudă.
18 noiembrie 1932, producătorul și mogulul hollywoodian de origine rusă Louis B. Mayer îi înmânează Oscarul pentru cea mai bună actriță lui Helen Hayes (1900 – 1993) pentru rolul din filmul regisorului Edgar Selwyn, “The Sin of Madelon Claudet”, Los Angeles, California. (Photo by Hulton Archive/Getty Images)
Sfătoasă și bonomă, Helen Hayes continuă ca și cum ar povesti vreo șotie făcută în copilărie. Are peste 70 de ani la momentul în care povestește cum a luat un Oscar pe care nu l-a dorit, într-un Hollywood care nu i-a plăcut și pe care l-a abandonat pentru teatru, teatrul care o consacrase. Are părul cărunt, strâns într-un coc cuminte pe creștet, poartă un costum elegant de tweed. N-ai zice că această bunicuță simpatică a învins bărbați, cărora le-a suflat premiile în cinematografie și nu numai, și nici n-ai ghici pe chipul ei câte tragedii a înfruntat. Poate doar în privirea ei ai intui durerea pierderii celor dragi, rând pe rând, până acolo încât a izbucnit într-un interviu din tinerețe: ”Nu-i durere mai mare pentru un om decât să-și îngroape urmașii”.
Acasă, în anii ’40
Ai zice că rămâne așa, stană de bonomie și putere pentru că are sânge irlandez prin vene, de la bunicii ei, ori poate pentru că așa au educat-o măicuțele de la Academy of Sacred Heart Convent Washington. Poate că e câte puțin din toate, însă categoric vezi în ea aceeași determinare și disciplină, bun simț și eleganță pe care le-a ales zi de zi, în fiecare zi a vieții ei. Cumva te face să simți că a ales să fie o lady nu s-a întâmplat pur și simplu, că a fi o divă nu e doar sportul de-a ifosele, că a fi femeie nu înseamnă câtuși de puțin a cuceri prin sex appeal. Cumva înțelegi că dincolo de sexualitate și nuri e mai mult, dar parcă nu e pentru oricine. E doar pentru acelea dintre femei care s-ar obosi să se educe, să se obosească a ajunge până acolo.
”Mi-a zis că are să-mi cumpere o rochie albă, elegantă, care să mă pună în valoare și să arate tot ce e de arătat, iar eu i-am răspuns că deși îi mulțumesc pentru rochie și că îi rămân datoare, totuși cheltuiala va fi cam fără rost, pentru că sub rochia aia nu va fi nimic de arătat și nu se va da în stambă nimeni”, continuă ea povestea despre Oscarul primit. Lumea râde și aplaudă din nou.
Helen continuă imperturbabilă, deși își ascunde un zâmbet în colțurile gurii: ”Atunci nu rămâne decât să te ținem mereu pe scenă, să-ți dăm mereu de lucru, n-avem ce face cu tine. Nu ești o divă! Așa mi-a zis și așa au făcut!”, conchide Helen Hayes. Are un aer mulțumit și satisfăcut.
A fost una dintre cele mai atipice figuri ale Hollywood-ului, o doamnă în adevăratul sens al cuvântului, una care n-a mizat pe nurii ei pentru a rămâne în istorie, nici pe elementele șoc pe care să le introducă în ținuta ori comportamentul ei, ci a mizat mereu pe pasiunea pentru actorie și pe dorința de a fi de folos oamenilor. Poate tocmai asta i-a asigurat una dintre cele mai longevive și răsplătite cariere – aproape 80 de ani.
30 decembrie, 1935
În lume există doar 12 oameni care au câștigat premiile Oscar, Emmy, Grammy și Tony, iar Helen a fost unul dintre ei. Și pe lângă acestea a mai colecționat premii pentru cea mai bună emisiune de radio (Jefferson Award, 1984), pentru educație sau roluri secundare, și a fost răsplătită cu National Medal of Arts și cu Presidential Medal of Freedom, cea mai mare recunoaștere care poate fi acordată unui civil american.
Spirit of America Awards Gala, Helen Hayes împlinea 90 de ani. Împreună cu Ronald Regan.
Reporterul îi cere să se adreseze femeilor care o urmăresc, mai ales că poate unele din ele și-au pierdut și ele soții. Helen Hayes privește într-un punct fix, nedefinit, apoi continuă cu o voce bazală, gravă: ”Am un singur mesaj pentru femei: dacă îți iubești bărbatul cu adevărat, atunci asigură-te că nu vei face niciodată lucruri pe care mai târziu să le regreți. Mie, acum, îmi pare rău pentru fiecare moment în care mi-am pierdut răbdarea cu Charlie, pentru fiecare clipă în care l-am abandonat în orice fel de-a lungul vieții noastre în comun, pentru că n-a meritat asta niciodată. E adevărat că atunci când ești tânăr și-ți trăiești viața, nu-ți dai seama de lucrurile astea”, apoi se afundă în fotoliu, ca și cum s-ar cuibări în el. Are lacrimi în colțurile ochilor și poți să-ți dai seama că nu joacă vreun rol, ci trăiește realitatea că timpul nu mai poate fi dat înapoi, că ce-a fost făcut e ireversibil atâta timp cât Charlie, soțul cu care și-a petrecut cea mai mare parte din viață, nu mai e acolo.
Helen & Charles
Se căsătorise cu Charles MacArthur, ziarist și scenarist, în 1928, iar mariajul lor a durat până în 1956. Lumea a zis atunci că acest mariaj n-are cum să reziste: ea atât de pură, de cuminte, de ingenuă, atât de bine crescută, el atât de versat, de cinic, de răutăcios chiar. Ei bine, lumea s-a înșelat. Cuplul a avut o fiică, pe Mary, și au adoptat un fiu, James, la câțiva ani după nașterea copilei. Mary va muri la 19 ani de poliomielită. Pierderea fiicei l-a aruncat pe Charles în alcoolism care îi va provoca și moartea, în cele din urmă în 1956. Perioada anilor 1947-1956 e una cumplită pentru Helen Hayes.
a happy family
Cu Mary, 1948
Trece pe rând, extrem de rapid, de pe culmile gloriei pe culmile disperării. Astfel, în 1947, ia premiul Tony pentru rolul din Happy Birthday. Joacă în acei ani alături de fiica ei în Good Housekeeping, iar în 1949, fiica ei moare. Helen își înfruntă suferința dedicându-se strângerii de fonduri pentru spitale, Charles și-o îneacă în alcool. Câțiva ani mai târziu avea să mai primească un Tony Award pentru rolul din Time Remembered, unde jucase alături de Richard Burton.
Helen Hayes, Richard Burton și Susan Strasberg
”Povestea iubirii nu contează. Contează să fii în stare să iubești. E poate singura ocheadă în Rai care ne e permisă. Știți, totuși, longevitatea e poate un lucru bun pentru cei care privesc viața de pe margini. Pentru cei care joacă jocul Vieții, o oră ar putea părea egală unui an, iar munca dintr-o singură zi ar putea fi singura lor realizare pentru veșnicie”, spunea Helen Hayes.
1939
În anii ’70 descoperă că va trebui să părăsească scena. Astmul care o chinuia nu-i mai permite să joace pe scenele teatrelor, pline de praf, dar va continua să joace în filme și să aibă apariții publice în diverse emisiuni. În 1970, câștigă al doilea Oscar pentru rolul din filmul Airport. În anii 90, a treia ei autobiografie avea să devină un best-seller. Moare în 1993, în 17 martie, la 93 de ani, în urma unui atac de cord. Una dintre cele mai premiate actrițe ale Americii pare să cadă ușor în uitare. Rămân în urmă însă spitalul pe care l-a finanțat, care îi poartă și astăzi numele, și care îngrijește bolnavi cu dizabilități fizice severe; asociațiile care continuă munca de ajutorare a bolnavilor de astm și poliomielită și oamenii pe care aceste instituții îi slujesc. Acestea par să dăinuie poate chiar mai vizibil decât cariera ei pe scenă ori în film.
În 1955, fostul teatru Fulton de pe 46th Street, din Broadway Theater District, NYC, a primit numele lui Helen. Din 1982, când a fost demolat, un alt teatru din vecinătate a fost redenumit în onoarea actriței.
Femeia care cucerise tot ce se putea cuceri, eroul din luminile rampei zâmbește misterios când spune: ”Ne desfătăm cu știrile despre eroii noștri, dar uităm că și noi suntem eroi pentru cineva. Până la urmă, până și cea mai prost scrisă piesă ori scenariu seamănă cu Fuga lui Bach prin comparație cu Viața”.
Citiţi şi
Ziua în care am divorțat de mama
Sunt despărțită de o lună, după o relație de patru ani
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
