O parte din inima mea zace pe sub pământ, lângă puișorii și boboceii pe care i-am îngropat în copilărie, lângă prietenii mei blănoși, lângă Norocel, lângă vecinii și rudele mele, lângă tata… Ascult Clair de lune a lui Debussy și mângâi pereții pe jumătate goi ai inimii mele…
O altă parte e aici, pe pământ, când îngrozită de umbra răului, precum Strigătul lui Edvard Munch, când atentă la frumusețea celei mai bune lumi posibile.
Poate că inima mea va fi din nou întreagă când cele două părți se vor reuni, pe câmpia albă a lumii fără cuvinte, pentru a fi din nou acolo, în copilărie și în maturitate, la fel de tânără, la fel de simțitoare.
Când l-am condus pe Norocel pe drumul spre lumea cealaltă, inima mea pură de copil, care nu știa să se prefacă, plângea fără teamă. Toți ochii satului priveau atunci pământul, niciun ochi nu mai vedea cerul. Ca o ironie amară, era o zi frumoasă de primăvară. Satul însă se îmbrăcase în ceață, ceața inimilor sfărâmate. O muzică tristă, de fanfară intona marșuri funebre, care seamănă în amintirea mea de copil cu cele ale lui Chopin… Cât de nedrept pare ca un copil, care abia deschide poarta vieții și aruncă o privire în ea, să se retragă pentru totdeauna, să se ascundă sub pământ…
E toamnă din nou. O altă toamnă a vieții mele. Niciuna însă nu mai e ca cele de până acum șapte ani, când tata s-a întins și nu s-a mai ridicat. De ziua mea.
Tatei îi plăceau mult caii și muzica populară… și femeile frumoase… și tihna. Era în stare să ne țină lecții nesfârșite despre cai, plictisitoare pentru noi, copiii, pline de înțeles pentru el. Urmărea cu sufletul la gură „ Teleenciclopedia”, așa cum urmăresc eu astăzi un thriller. Era o profanare să vorbești în timpul emisiunii, ca și cum ai fi intrat în biserică. Urmăream împreună aceste emisiuni, doar ca să ne tortureze după cu întrebări chinuitoare, de genul „Cine știe, câștigă”. Bineînțeles că nimeni nu câștiga, niciodată. Nu eram atenți la viața animalelor din lumi îndepărtate, viața adevărată se întindea dincolo de ferestre. Neliniștiți, ne foiam, râdeam, ne agitam… ne chema lumea de afară.
Când s-a îmbolnăvit, stătea în curte pe o bancă, cu ochii pierduți la cimitirul satului. Avea pe chip o nostalgie ciudată, un dor de neființă. Dacă îl întrebam ce crede despre moarte, râdea, cu un râs gros și aspru, ca și când moartea ar fi fost o glumă bună și răspundea în stilul lui Vlahuță „Nu de moarte mă cutremur/ Ci de veșnicia ei”. Se credea Ivan Turbincă și îmi spunea cum o să dea el o petrecere în Iad, sau dincolo, (cu orice eufemism ai numi moartea, tot goală și hidoasă e!) cu frații și surorile lui. Îmi povestea despre tatăl lui, pierdut în război, despre mama lui pe care își dorea cu ardoare să o revadă… măcar o secundă.
Tata a ales să plece fără cuvinte, fără avertisment, fără rămas-bun. Cuvintele au plecat primele dincolo să îi sape mormântul lingvistic; a lăsat corpul câteva ore cu noi, abia respirând… abia trăind, murind…
Se spune că părinții nu mor niciodată. Cum s-o numi oare absența asta prelungă și dorul de el, cum s-o numi vântul zilei de octombrie care i-a răpit cuvintele de pe buze? Dar locul în care a plecat, cum se numește oare?
Nu mi-am luat rămas-bun de la tine, tată, am fost atât de supărată că ai plecat așa…
„- Rămas bun, tată! Ne-om întâlni cândva, în lumea în care ai plecat, sau într-o lume în care nu o să ne mai recunoaștem. Nu îți face griji, amintirea ta e în siguranță! Caii sunt tot mai frumoși, iar muzica populară mai încărcată de emoție.”
Guest post by Lucia Moisă
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Unde ne sunt oamenii sănătoși la cap și la inimă?
Prostia omenească și prostia românească
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
