Se pare că trebuie să mișcăm o țară întreagă pentru a legifera iubirea. Nu oricare, ci aceea care înseamnă căsătorie și nimic altceva. Ne războim pentru a o întabula, cu acte în regulă, între paradoxurile existenței umane, alături de libertate. Atât de mult s-a făcut vorbire despre referendumul acesta, că deja orice ai încerca să spui devine un loc comun, ba, mai mult, riști să inflamezi spiritele. Se strigă lozinci, se inventează expresii, bancurile ies ca ciupercile după ploaie, se scot de unde nu te aștepți dovezi ale unor practici asemănătoare în rândul mai-marilor Bisericii înseși, figuri „publice” care și-au făcut loc în societate în urma unor scandaluri (n-o să înțeleg niciodată cum, în țara noastră, nu există o cenzură în aceste cazuri!), se face haz de necaz, dar treaba merge înainte, pentru că toată lumea trebuie să aibă drepturi. Nu se gândește nimeni la ceea ce înseamnă libertatea atunci când iubești, și dacă a te căsători este opțiunea ideală.
Ceea ce îmi evocă mie personal această goană după „libertate” este că ființa umană este încă foarte departe de a înțelege și a accepta ceea ce înseamnă cu adevărat a fi liber. Asta ține în primul rând de cultură, implicit de educație, pentru că un om cult nu poate fi subjugat, nu poate fi influențat și nu poate îngroșa rândurile masei de manevră pe care mizează cei de la vârful societății. Dar tocmai societatea ne vrea proști, învățământul e la ghenă, își așteaptă sfârșitul la groapa comună, iar efectele sunt vizibile de la Lună chiar. De mici suntem învățați să ne fie frică, să ne supunem fără restricții și să nu „comentăm”, așa că, încetul cu încetul, începem să avem resentimente față de noi înșine și ne punem la îndoială propriile convingeri. Nu ne întrebăm niciodată care e limita propriei noastre libertăți și cum ne putem bucura de ea, fără să lezăm pe alții. Poate că ar fi important să ne uităm întâi în curtea noastră și apoi să judecăm.
Sursă foto: tumblr.com
În al doilea rând, libertatea ar trebui să ne servească în cadrul relațiilor pe care le întemeiem. Odată ce acceptăm limitele propriei noastre condiții și realizăm că ea vine la pachet cu o anumită cenzură, va trebui să aplicăm aceeași regulă și pentru celălalt. Căsătoria este una din probele prin care se verifică, se construiește și, mai ales, se distruge ideea de libertate. Din ce am întâlnit, după acest pas, oamenii se reorientează brusc într-o direcție pe care, după un timp, ajung să o simtă ca greșită, iar divorțurile, într-un avânt nemaiîntâlnit astăzi, confirmă acest lucru. Ei construiesc material și distrug sentimental, ignorând faptul că vor avea de trăit toată viața lor în cuplu. Aici e paradoxul: cei care comentează cel mai aprig libertatea, habar nu au de propria libertate și nici nu respectă libertatea celuilalt. Soțiile devin roboți de bucătărie perfecți, iar soții sunt fericiți că au ce mânca la prânz. Între timp, fiecare tânjește după sentimentul care i-a făcut să își dorească să fie împreună și descoperă că el s-a pierdut printre preocupările casnice. Orice încercare de a sparge acest cerc vicios devine, uneori, imposibilă, iar apariția unui alt partener, oficial sau nu, este grav blamată de către societate.
Care societate își dorește acum să țină seama de faptul că ființe umane care se iubesc au toate drepturile din lume. Câte soții sau soți din lumea asta ar accepta de bună voie faptul că soțul/soția și-a găsit un partener care are tot dreptul de a-i lua locul? Câți ar fi dispuși să accepte măcar o discuție despre asta? Să-și recunoască lipsurile și, în cazul în care nu se mai poate face nimic, să cedeze cu demnitate și să fie fericiți pentru celălalt? Asta înseamnă a recunoaște drepturile celuilalt, dar când ai la îndemână un act de posesie, de ce să dai din mână proprietatea?
E atât de multă patimă în societatea noastră, încât îți vine să-i lași pe fiecare în zeama lui, să-și consume răutatea și să-și joace spectacolul până la capăt. Cine mai poate face educație, când toți se cred atotștiutori? Cine să mai pledeze pentru necesitatea de a acționa din conștiință, nu din instinct? De ce trebuie ca lucrurile să fie mereu împinse până la extrem, de ce nu putem fi decenți și la locul nostru? Cred că aceia care se iubesc, de același sex sau nu, pot trăi și fără acest circ al căsătoriei. Ea este o legătură care nu trebuie clamată, ci asumată. Ea este o tradiție destul de precar înțeleasă în ziua de astăzi, pentru care ar fi nevoie de o școală specială, cu profesori specializați și cursuri de lungă durată. Poate că lumea ar fi mai liniștită. Mai responsabilă.
P.S. „A te îndrăgosti poate fi o bucurie copleșitoare, însă o dragoste care durează e la fel de rară precum gheața în deșert” (Revista Moody, undeva într-un articol).
Guest post by Mihaela C.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
