Suntem mult mai inapți acum să trăim într-un cuplu. Justificările cel mai des întâlnite în ultima vreme sunt: mai bine singur, all by myself, decât singur în doi. Mai bine divorțat, decât într-un cuplu compromis iremediabil prin lipsa de comunicare. Mai bine și mai frumos sunt crescuți niște copii de un părinte singur, dar fericit, decât de doi părinți care se simt, în cel mai bun caz, mizerabil împreună. (În cel mai rău caz se urăsc). Admitem în cor că nu suntem făcuți să trăim solitar, apoi constatăm cu amărăciune că nici monogamia nu ne este înscrisă în gene. De multe ori o singură experiență ne este de-ajuns ca să ne lecuiască de mofturi idealiste. Și romantice.
Secolul trecut era altfel. Cu o generație, două înaintea noastră, era altfel. Nimic din ce a fost deja scris nu se mai poate aplica, fiindcă se referă la o altă perioadă, un alt ev, o altă mentalitate. Prezentul este damnat, trecutul este idealizat. Nu doar în relații se întâmplă așa. Aud tot timpul că “noi” nu o să mai apucăm pensia sau vârsta de aur a bunicilor noștri. Pe vremea lor nu era stres, viața era simplă, ușoară chiar.
Două războaie mondiale, foametea, 45 de ani de comunism: floare la ureche. Născutul acasă, cu o babă din sat, bolile împotriva cărora refuzăm acum să ne vaccinăm copiii, lipsa oricăror perspective: nimic mai mult decât conservarea forței vitale.
Pe cât de ușor le-a fost lor să trăiască de azi pe mâine, pe-atât de greu ne este nouă să ne facem un plan de viață sustenabil (adaug și neologismele pe lista nenorocirilor cărora noi, cei tineri, trebuie să le facem față).
Normal că 30, 40, 50 de ani de căsnicie nu mai sărbătoresc decât moșii. Ei nu se căsătoreau decât rareori din dragoste și oricum, chiar dacă o făceau, uitau repede de ea odată prinși în caruselul timpului. Normal că nu simțeau atâta frustrare, dacă nici visele lor nu săreau peste propriul pârleaz. Nouă ni s-au deschis alte orizonturi, cu mult mai largi. Am aprins lumina și vedem până, hăt, departe. La flacăra pâlpâindă a opaițului ce să fi văzut, decât ce te înconjoară pe o rază de doi coți?
Adevărat, divorțul în vremea bunicilor era exclus. Nu neapărat pentru că nu puneau preț pe dragoste, mai mult decât pe datorie. Nu toate căsniciile care au depășit jumătatea de secol au fost și fericite, clipă de clipă. De fapt, dacă e să stăm strâmb și să judecăm drept, nici cele care s-au limitat la cei trei ani, cât au stabilit cercetătorii britanici (ori francezi), n-au fost mai breze. Fericirile nu durează luni, săptămâni, ani, nici măcar zile, în afara ori în miezul unei relații.
Cred că ideea lor de căsnicie era găsirea a cel puțin un scop comun, ceva la care să se înhame și-apoi să nu mai poată ieși din jug. Copiii nu știu dacă erau priviți drept un rod al dragostei, cât niște polițe în alb, prin care își asigurau viața: cea de pe pământ și cea din eternitate. Nu era ca acum, când plătești și obții un certificat de valabilitate. Nu te valida nimic mai bine decât o gospodărie pe roate, o familie numeroasă și credința în Dumnezeu.
Nu cred că exista noțiunea de singurătate în doi, câtă vreme nimic din ce le compunea universul nu era de sine stătător. Aveai nevoie de cel de lângă tine concret, teluric. Și dacă se rătăcea, îl aducea înapoi instinctul. Unul țărănesc, brut, dar sănătos în fibra lui.
Nu existau fracturi în comunicare, fiindcă nu le era atât de vital să-și comunice sentimentele, cât să-și prioritizeze activitățile curente. Să-și împartă sarcinile. Nu mi-i imaginez făcându-și declarații de dragoste. Dragostea era disipată în tot și în toate: în felul în care ea punea blidul de mâncare pe masă și el rupea pâinea sau tăia mămăliga cu ața. În chinurile prin care ea își aducea copiii pe lume, fără anestezie epidurală și în felul în care el îi ridica pe brațe, să atingă cu fruntea de pragul de sus, ca să crească mari și puternici. În felul în care el cosea pe câmp, iar ea întorcea fânul cu furca. În crucile pe care și le făceau în zi de sărbătoare și în lumânările aprinse pe mormintele celor duși dintre ei.
Să te gândești că ar crește mai bine copilul fără tată sau fără mamă, ar fi sunat ca și cum ți-ai fi pierdut mințile. La fel de străin le era și gândul că ar fi vreo diferență între a fi împreună ca să ai copii, să-ți ducă numele și stirpea mai departe, și a sta împreună pentru ei.
Probabil că nici ei nu credeau în monogamie. Se mai stricau case. Nu era o regulă, mai degrabă excepția. Într-un fel sau altul fiecare își vedea de treaba lui și nu făceau din asta un capăt de țară. Se spovedeau și se cuminecau așa cum mergem noi astăzi la terapeut. Cu singura deosebire că lor preotul le lua povara de pe suflet, nu-i învăța cum să trăiască cu ea..
Cu siguranță viața era mai simplă. Nu mai ușoară. Dar era așa și fiindcă nimeni nu și-o complica inutil.
Nu se agățau de viață, așa cum nici nu renunțau la ea. Viața era, cât era și cum era. A lor, exact așa cum și-o făceau.
Suntem mult mai inapți acum să trăim într-un cuplu. Suntem mult mai egoiști. Ne punem pe primul loc în toate, ceea ce n-ar fi rău, dacă am fi mai atenți la ce strivim sub tălpi în ascensiunea noastră către prima treaptă a podiumului.
Și poate că fericirile noastre, așa efemere cum sunt ele, tot ar dura mai mult dacă n-am considera că le merităm oricum. Chiar și călcând peste fericirile altora.
Pe Marilena o găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne textul pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
