Se întâmplă uneori și asta. Se întâmplă ca femeia pe care o cunoști atât de bine să se transforme. Din soția ta înțelegătoare, prietena ta și mama copiilor tăi, să devină o țață, o femeie obosită care-și varsă nervii, frustrările și toanele pe tine. Începe ca o zi obișnuită. Ai terminat lucrul și aștepți cu nerăbdare să te întorci acasă. Totul decurge normal, până când spui ceva. Nimic nou, jignitor sau nelalocul său. Însă acel „nimic” declanșează o avalanșă. O avalanșă de cuvinte, țipete, lacrimi, reproșuri și suspine, toate, sub ochii încremeniți în mirare. De unde până unde? Ce am făcut, ce trebuia să fac și mai mult, ce naiba se întâmplă?
Citiți și În spatele unei femei supărate stă un bărbat care habar nu are cu ce a greşit
Dar, dacă e firesc, atunci ar trebui să urmeze la fel de natural împăcarea. Cum? Simplu! Ești îndeajuns de evoluată pentru a-ți da seama imediat că ai greșit și să îți ceri scuze. Ar fi perfect, nu-i așa? Dar, dacă te împotmolești în propria ta tiradă? Te autoamăgești că totuși ai dreptate și el e trebuie să realizeze asta. Că doar nu ai înnebunit peste noapte!
Și îl lași să plece. Nervos, îți întoarce spatele. Tace și pleacă să se calmeze și, mai important, să te lase pe tine să te calmezi. Însă nu! Continui, parcă altă persoană ar vorbi în locul tău: „Unde te duci? Nu am terminat de vorbit cu tine! La asta s-a ajuns? Nu mai ai răbdare nici să mă asculți?”.
Cu toate astea, ușa se închide. La cameră, la casă sau pur și simplu ușa spre înțelegere. Rămâi debusolată. Acum ai vrea să te duci, să-l iei în brațe, să te cuibărești la pieptul lui și să plângi. „Iartă-mă, iubitul meu! Te iubesc mult!”. Cuvinte surde, ce rămân suspendate în mintea și inima ta. Îți spui, resemnată: „O să-i treacă. Nu e un capăt de țară!”. Îți calmezi nervii și aștepți. Aștepți un sunet, un semn, o privire, un zâmbet.
Într-un final, îl auzi. S-a întors. Vrei să fugi, să i te arunci în brațe. Dar aștepți. Ce anume nici tu nu știi sigur. Poate aștepți să-și ia zborul orgoliul? Însă orgoliul e ca o muscă ce nu se dă bătută. Tot vine și te bâzâie de fiecare dată când vrei să faci un pas. Îți ții respirația și asculți cu sufletul la gură fiecare mișcare. Apare. E calm și îți zâmbește. Dintr-odată, nu mai există nimic în afară de el! Ce a fost în capul tău? Zâmbești și tu sau ți se pare? Nu știi, pentru că ai uitat să mai respiri și nu mai îndrăznești să fii. „Dar, spune ceva!” îți murmură inima în piept. Dai musca la o parte și șoptești:
„Iartă-mă…”
Te ia în brațe și începe să îți vorbească: „Ești o ciudată! Ai toane, ai nervi, ești cea mai încăpățânată persoană pe care o cunosc. Ai dreptate rareori, însă nu recunoști niciodată asta. Reacționezi impulsiv. Mă enervezi. Uneori, mă duci la exasperare. Alteori, ești ca un copil, pe care l-aș alinta mereu, dar căruia nu cumva să-i iau jucăria. Însă ești cea mai bună prietenă a mea! Ești sufletul meu! Și te iubesc…”
Guest post by Mona Rusinescu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Doamne, nu am înțeles niciodată de ce. Acum înțeleg”
Vedere din trafic: cum arată o societate cu nervii la pământ
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
