„E suficientă o plimbare de cinci minute prin Praga, ca să nu mai crezi niciodată în realitate.”
— Felul în care flirtezi cu mine e lipsit de orice discreție, îi spuse Martin, încercând, fără succes, să nu zâmbească în timp ce punea paharele pe bar, iar ea râse.
Era obișnuit cu asemenea cliente, majoritatea fiind turiste venite din occident, care se bucurau de zilele petrecute la Praga, pe principiul „ce se întâmplă în concediu rămâne în concediu.”
Un coleg îi puse mâna tatuată pe umăr.
— La masa 6 trebuie să dăm rest.
Martin se strâmbă.
— Nu-mi place să dau rest.
Se căută în buzunare și scoase cincizeci de coroane. Asta-i tot ce am.
— Doar de treizeci am nevoie.
În timp ce ei numărau banii și comentau de clienții cu pretenție la rest, femeia cu părul blond și creț aștepta liniștită, sprijinindu-se de bar.
Martin nu era partenerul ideal pentru genul de dialog la care ea spera. Avea douăzeci și cinci de ani și după ce visul de a deveni scriitor i se năruise, luase decizia că trebuia să se trezească, deoarece teancul de facturi neplătite se tot înălța. Venise la Praga în urmă cu un an de zile, tocmai în speranța că aici va reuși ce își propusese. Orașul său natal se dovedise a fi prea mic pentru visele sale prea mari, însă traiul în capitală nu era deloc ușor. Totul era mai scump și ziua parcă trecea prea repede, neavând deloc răbdare cu el. Își epuizase rapid rezervele financiare și fusese nevoit să-și caute un loc de muncă. Așa ajunsese chelner într-unul din restaurantele de pe malul Vltavei. Terasa elegantă, situată chiar pe apele învolburate, oferea un tablou de basm clienților care-i treceau pragul, care cuprindea faimosul Pod Carol cu toți sfinții lui, vaporașele pline de turiști care treceau pe sub el, clădirile istorice și turnurile care se înălțau în depărtare. Restaurantul era mereu aglomerat, mai ales în anotimpurile calde, așa că Martin avea prea puțin timp la dispoziție să admire împrejurimile, iar acum primăvara își intrase în drepturi.
La douăsprezece fix, tura lui se termina. Aruncă o privire pe ceas și văzu cu plăcută surprindere că mai avea doar zece minute până să poată pleca acasă.
— Să înțeleg că vrei să păstrezi banii pentru tine?
Pentru o clipă uitase de prezența blondinei puse pe șotii, dar ceva în sinea lui se bucura că nu dispăruse.
— Ei bine, răspunse el surâzând, sunt ai mei.
— Dacă spune clientul „păstrează restul!”, rosti ea pe un ton dramatic, ca de actriță de teatru, făcându-l să râdă.
— Chiar spune cineva așa ceva? continuă necunoscuta. Eu cred că-i o replică folosită doar în filme.
— Așa e, ridică Martin din sprâncene și o clipă li se întâlniră privirile. Toată lumea zice „nu-mi trebuie rest” sau „lasă, ține-i”.
— Nu toată lumea, chicoti, iar buzele rujate cu un roșu aprins își ridicară colțurile. Cineva de la masa 6 a spus că vrea rest.
— Da, uneori mai spun și astfel de lucruri, încuviință cu tristețe.
Lumina becului din tavan se reflectă o clipă în unghiile ei pictate în aceeași culoare ca gura. Apoi începu să învârte paiul în cocktail-ul ei fără alcool.
— Îți pare rău după banii ăia.
— Să zicem.
— Ce-ai fi plănuit să faci cu ei? Să-ți iei țigari?
— Nu fumez.
— I-ai fi investit în ceva? Un apartament într-o clădire istorică, de preferat deasupra unei cafenele?
Martin lăsă apa de la robinet să curgă, uitând să-și strecoare mâinile sub jetul puternic. Ridică tulburat privirea spre ea și dintr-odată i se păru foarte cunoscută, dar nu într-un sens clasic, nu ca și cum s-ar fi intersectat într-un tren sau metrou, ci mai degrabă, într-o altă viață. Aproape că-și scutură capul la gândul acesta, realizând că iar ieșise la suprafață scriitorul.
— E un vis de-al meu, recunoscu, dar nu l-am dezvăluit niciodată, nimănui, adăugă ușor confuz, dar în același timp impresionat că ea-l ghicise.
— Unele visuri devin realitate, altele nu. Și mai sunt și cele cu soarta cea mai tragică, abandonate de visător. Te-ai întrebat vreodată unde se duce flacăra după ce sufli în lumânare?
Și din nou îi aruncă acel zâmbet straniu. Unde o mai văzuse?
— Nu, nu mi-am pus niciodată această întrebare, dar e cam târziu pentru filosofie. Tura mea s-a terminat și în câteva minute îmi iau zborul.
Ea se balansă ușor pe scaun, de parcă și-ar fi aranjat rochia.
Martin se retrase în baie. În fața oglinzii agățate deasupra chiuvetei se opri și își stropi fața palidă cu apă rece, umezindu-și în același timp și vârfurile părului negru care-i cădeau acum peste frunte. Era un ritual pe care-l făcea mereu înainte de plecare.
Când se întoarse în restaurant, nu o mai zări nicăieri. Paharul ei gol se afla pe bar. Martin se apropie și-l studie, pe jumătate așteptându-se că va găsi un număr de telefon. Dar nimic. Mai bine, oricum nu ar fi sunat-o. Pentru așa ceva era nevoie de îndrăzneală, iar el nu avusese niciodată.
Înainte să îmbrace pardesiul negru, căci nopțile de aprilie erau încă reci, aruncă o privire pe terasă. Nu era nici acolo. Plecă ușurat și dezamăgit totodată.
Străzile miroseau a copaci înfloriți și erau curios de goale chiar și pentru o oră târzie, căci orașele mari nu dorm niciodată. Își putea auzi sunetul apăsat al propriilor pași în timp ce traversa Podul Carol. Pe cerul nopții, din spatele unui nor, se ridică trufașă o lună plină, care se reflecta acum în apele întunecate ale Vltavei. Martin încetini pasul, căci i se păru că vede ceva sub statuia unui sfânt. Se apropie, cu fruntea plecată, și văzu o cheie. O clipă o studie de sus, iar apoi se lăsă pe vine și o ridică, întorcând-o pe toate părțile. Nu era mare, dar o simțea greoaie în palma deschisă.
— Unele chei eliberează visele.
Tresări la auzul vocii melodioase. Întoarse capul peste umăr. Rezemată de balustrada podului, cu brațele încrucișate la piept, stătea femeia din restaurant. Ar fi vrut să-i spună ceva, dar toate cuvintele îi rămaseră blocate în gât, amenințând să-l înece.
— E a ta? reuși să rostească, întinzând cheia spre ea.
Nu se arătă impresionată, ci doar aruncă o privire spre cer. Luna era acum enormă și aproape albă.
— Nu, nu-i a mea. E a ta.
Martin își miji ochii și se aștepta oarecum ca ea să izbucnească în râs, dar nu se întâmplă asta. Păși spre el, cu rochia lungă de mătase dansând în ritmul vântului. Ajunse în dreptul lu, făcând un pas săltăreț. Abia atunci râse scurt. Luă cheia din mâna lui și o privi lung.
— „Poarta de aur pictată
Cheia de aur o deschide
Cine prin ea va păși, un măr va primi.
Că-i un el, că-i o ea
De acolo nu va mai scăpa.”
Termină de cântat și își înclină capul, legănându-se ușor.
— Crezi că deschide o poartă de aur? îl întrebă dintr-odată.
Luna se ascunse din nou după nori și peisajul se întunecă. Nici măcar lămpile nu erau aprinse, deși fu sigur că înainte să se aplece după cheie, încă mai văzuse pe unde călca. Puțina lumină care venea din jur nu-l ajuta prea mult, ba chiar din contră, îi cauza fiori reci pe măduva spinării. Nu vedea decât contururile statuilor sfinților, aliniați pe ambele părți, care brusc îi lăsau impresia unor martori tăcuți. Ar fi putut să jure că urmăreau din inerția lor discretă, veche de secole, interacțiunea dintre el și necunoscută. Unii întorseseră capul spre ei, pentru a auzi și vedea mai bine, alții parcă se și apropiară.
— O pun la loc, răspunse Martin contrariat și dintr-odată amețit. Sigur a pierdut-o cineva.
— Dar eu știu ce deschide.
Și începu din nou să fredoneze „Poarta de Aur”.
— „Cine prin ea va păși, un măr va primi” și scoase un măr pe jumătate roșu, pe jumătate galben, pe care i-l întinse.
— Nu, râse Martin puțin cam prea forțat, foindu-se. Am citit și eu Albă-ca-Zăpada. N-a fost o idee bună.
— Așa, încuviință ea și strecură mărul înapoi în poșetă. S-ar putea să fie otrăvit. Dar nu vrei să vezi ce deschide cheia? întrebă, fluturându-i-o în fața ochilor. Nu-ți plac aventurile? Uite, dacă ți-e teamă că sunt vreo criminală, poți să-mi faci o poză. Îți dau toate datele mele și o trimiți chiar acum unui prieten.
Nu avea de gând să meargă așa departe, însă era curios să-i afle numele.
— Cum te cheamă?
— Lenka Orlova, și am douăzeci și patru de ani.
Martin îngheță și buza de jos începu să-i tremure. Cum era posibil?
— Nici acum nu știi cine sunt?
Dacă spunea adevărul, ar fi declarat singur că își pierduse mințile, așa că nu-i rămânea decât să nege.
— Nu.
— Hai după mine.
Și o luă la fugă, iar el, înainte să poată realiza ce face, o luă la fugă după ea. Alergau pe străzile pavate cu piatră ale Pragăi peste care se lăsase misterior o ceață densă, ca un fum, dar cu miros de trandafiri, iar lui Martin i se întorcea stomacul pe dos, căci cunoștea parfumul acela. Era mirosul specific, numele fetei, gândurile pe care i le ghicise cu atâta ușurință, și cu toate astea nu putea face greșeala de a admite că știe cine e. După câteva minute ar fi putut să jure că nu o mai urma, așa cum ea îi ceruse, ci o urmărea, temându-se că avea să dispară dacă nu era atent.
Trecură pe lângă Muzeul Kafka și restaurantul Malostranska Pivnice, iar el era tot mai confuz, pierdut în timp și spațiu. Îi auzea râsetul cum răsuna din față și părul bogat ce-i sălta pe umeri, dar nu o putea ajunge. Sus pe scări, jos pe scări, apoi iar sus, și tot mai sus, până ce abia mai putea respira. Se opri, cu mâinile proptite pe genunchi, și respirația întretăiată. Aruncă o privire în jur. Praga era cufundată în ceață și doar turnurile și cupolele enorme se mai întrezăreau oarecum.
— Hai, hai după mine, să mă prinzi.
De-a ce se juca?
Uneori, Lenka îi mai arunca o privire peste umăr și flutura cheia de aur, cântându-i „Zlata Brana”, cu un ecou fantomatic.
În cele din urmă, fără să-și dea seama cum sau când, se pomeni pe Străduța de Aur, acum cufundată într-o liniște misterioasă. Căsuțele joase, colorate în culori vii erau luminate difuz de lămpile elegante, agățate de pereții clădirilor aflate de partea opusă.
Lenka îi întinse cheia.
— Nu pricep, ce să fac cu ea?
Necunoscuta, care nu părea deloc obosită după toate scările urcate, se uită spre cer. El făcu la fel.
— Ai la dispoziție timp suficient, până ce va intra luna din nou de după nori.
Luă cheia din mâna ei, atingându-i degetele în proces. Erau mult prea reci, chiar și pentru o noapte de aprilie și i se părea că nu respiră deloc, cu toate că nu era palidă.
— Să fac ce?
— Trebuie să descoperi ce deschide cheia asta, îi zise veselă.
Îi întinse din nou mărul, dar el își aminti versurile „… un măr va căpăta (…) de acolo nu va mai scăpa.
— Nu, mulțumesc. Nu mi-e foame.
Ea ridică din umeri și mușcă din măr.
— Du-te, luna nu va aștepta după tine. Ia-o ca pe un joc. Descoperă ce deschide cheia.
Martin se apropie de prima ușă. Era o căsuță galbenă, cu o ușă verde și un geam mic. În fața ei se afla o grădină cu flori. Nu avea rost să încerce cheia. Era mult prea mică pentru oricare dintre uși.
Se opri în fața numărului 22, amintindu-și ultima oară când fusese aici: în ziua în care luase decizia că nu mai avea rost să încerce cu scrisul, resemnat că până și în lumea artei trebuia să fii considerat merituos ca să-ți găsești locul, lucru care i se părea normal, de astfel, numai că cei ce emiteau judecățile astea de apreciere, de multe ori nu erau cei mai potriviți. Aveau un dispreț profund față de „amatori” și se îngrămădeau în cercuri închise unde se aplaudau reciproc, urându-se în secret.
La numărul 22, unde locuise un timp Franz Kafka, lăsase schița ultimului său personaj feminin, de care aproape că se îndrăgostise. Petrecea atât de mult timp scriind-o, de cele mai multe ori pe ritmul poemului simfonic „Vltava”, încât pierdea contactul cu lumea reală pentru ore în șir. Când nu scria la ea, se gândea la ea și când nu se gândea la ea, însemna că dormea, caz în care o visa. Era blondă, creață, purta o rochie de mătase și se numea Lenka Orlova. Schița personajului atât de drag sufletului său o încuiase într-o cutie aurie și strecurase apoi cutia în sertarul mesei de lucru. Cheia deschidea cutia. Era convins acum. Pe a lui o aruncase în Vltava.
— Acum știi cine sunt.
Strada era tot mai întunecată, de parcă lămpile n-ar fi putut face față ceții tot mai dense.
— Lenka… îngăimă.
— Între mine și realitate, ai ales realitatea și m-ai abandonat într-un sertar. Nu doar că m-ai abandonat acolo, ci m-ai și încuiat. Toată lumea plânge de milă visătorului care renunță să mai spere, dar de visul abandonat nimănui nu-i pasă. Nu am un rost pe lumea asta. M-ai creat fără un context. Nu te cunosc decât pe tine. M-aș putea angaja undeva ca să pot trăi printre oameni, dar nu mi-ai dat o ocupație. Nu știu să fac nimic.
— Nu poți fi reală.
Atunci realiză de ce se întuneca așa de tare. Luna era pe jumătate ascunsă după o perdea de nori. Timpul se scurgea.
— Ai trei variante. Fie-mi termini schița personajului, dându-mi o ocupație, un rost, poate niște prieteni, să nu mai fiu așa singură și pierdută, fie-mi dai schița mie și îmi caut un autor care să mă scrie mai departe, fie te omor.
Martin întoarse brusc capul spre ea.
— Cum să mă omori? Nu ești reală!
— Mi-ai dat o putere, ți-amintești? Nu mi-ai dat o ocupație, nu m-ai făcut pricepută la ceva, dar mi-ai dat o putere. Ceea de a ucide numai rupând petalele trandafirilor. Cât de greu crezi că-mi va fi să găsesc un trandafir în Praga?
Ușa se deschise singură. Martin pătrunse în întunericul încăperii. Mâna-i tremura pe cheie. Deschise sertarul și scoase cutia. O deschuie și luă între degete schița. Probabil cel mai corect ar fi fost să i-o dea ei. El renunțase la scris, iar Lenka merita un autor dedicat. În același timp, nu-i venea să facă asta. Dacă nimerea la cineva care decidea s-o facă un personaj negativ sau s-o omoare în final? Cine știe la cine ajungea?
— Nu te-ai gândit la mine când ai încuiat foaia aia în cutie, nu-i așa? Că bântui între două lumi? Nu mai aparțin nici imaginației tale, dar nu mi-ai dat drumul nici în cea a oamenilor.
Deci când îi cântase Poarta de Aur la ea însăși se referise. Ea se afla într-o cutie aurie, încuiată cu o cheie de aur și nu mai putea ieși.
Martin se luă la cap. Aștepta să se trezească.
— Îți voi scrie eu povestea, decise.
O clipă, chipul ei păru și mai sobru decât fusese înainte, dar apoi în ochi îi apăru o lumină a speranței.
— Dar nu o pot face aici. Nu ar trebui să fim aici.
— Sigur că nu. O putem scrie lângă Vltvava. Azi, și mâine, și cât timp va fi nevoie. Vreau să publici povestea asta.
— Nu, n-are sens să mă amăgesc.
— Ba da! insistă și-i mângăie obrazul, dar lasă-mă pe mine să ghidez povestea. Eu sunt personajul. Asta-i greșeala pe care o faceți voi, scriitorii, credeți că sunteți stăpânii poveștii. Nu sunteți. Noi, personajele, o dictăm. Dar prima dată trebuie să avem o bază de la care să plecăm, apoi preluăm fraiele. Tu m-ai lăsat pe nicăieri și ai preferat realitatea!
Apoi se făcu beznă. Luna se ascunsese cu totul. Se stinseseră și lămpile din fața căsuțelor, dar spre surprinderea lui, ea nu dispăru, ba chiar o simți mai reală ca până atunci. Nu o vedea, însă îi auzea respirația. Pentru prima dată, respira. Și respirația aceea o simțea tot mai aproape, tot mai caldă. Lenka îl sărută.
Plecară de acolo împreună, ținându-se de mână și pe măsură ce înaintau pe străduța de piatră, printre căsuțele mici, care pe vremuri, se zvonea, adăposteau aurarii și alchimiștii, luminile se aprindeau. Ceața se ridicase cu totul. Luna ieșise de după nori.
Praga era scăldată din nou în luminile felinarelor și ale lămpilor. Martin privi peste umăr și din ușile câtorva căsuțe le făceau cu mâna personaje din timpuri apuse. Totul se terminase cu bine. Întunecată fusese noaptea, dar dimineața va veni, iar statuile străvechi se vor întoarce toate la locurile lor, așa cum făceau ori de câte ori când în orașul basmelor se mai întâmpla o minune.
Guest post by Cynthia Orszagova
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
