– Ce-ar fi dacă s-ar scrie poveștile fiecăruia dintre noi? Să existe, zic, o imensă bibliotecă în care viața fiecăruia dintre noi să fie o carte. Și, să existe și cititori… Foarte mulți cititori… Nu-i așa că am trece altfel unii pe lângă alții, pe stradă?! Nu-i așa că am vedea atunci partea nevăzută a oamenilor pe lângă care trecem?! Nu-i așa că ne-ar mira să aflăm câtă bogăție se ascunde în sufletele celor pe care îi considerăm goi, anoști, plați, banali?! Nu i-am răspuns.
Mă deranjau, în ordine, patetismul întrebărilor, retorica lor lacrimogenă și, desigur, mă oripila ideea în sine. Nu cred că oamenii vor să afle cine sunt, ce e cu ei și ce se ascunde în cei de lângă. Dacă i-ar interesa, ar afla imediat. Se scrie de foarte, foarte mult timp. Nu cred să existe tipologie umană, gen de problemă sau frământare pentru care să nu fie cel puțin o carte. Nu cred să existe vreun colț al sufletului uman necartografiat de literatură, muzică, cinematografie etc. Totul e acolo. Nu cred să existe comportamente umane care să nu fi fost analizate, înțelese, disecate de scriitori, pictori, muzicieni, psihologi, filozofi…
Cu toate astea, am câteodată senzația că întotdeauna oamenii de lângă noi ne uimesc, că reacțiile și sentimentele lor ne surprind, deși, cu ceva atenție, lucrurile n-ar trebui să stea deloc așa.B. vorbea ușor melancolic. La 48 de ani, avea liniștea pe care i-o dădeau experiența ei de viață și deplina libertate de care se bucura. Era o femeie singură căreia îi plăcea să fie singură, care își dorise asta foarte multă vreme, uneori fără ca măcar s-o știe. Acum privea cu o oarecare răceală în jur, cu o detașare ce venea și din ușoara ei formă de miopie. Pe mine mă tolera pentru că știa că scriu. Nu știu dacă-i și plăcea ce scriu, însă, cumva, îmi spunea povești despre care ea știa cu siguranță că vor ajunge pe hârtie, într-o formă sau alta. Avea această iluzie că scrisul ar fi o formă de acces către zone mai puțin vizibile. Era o iluzie cu care mă hrănisem eu însumi o vreme; acum, începeam să cred că scrisul e o formă de trezi demoni. Cu cât scrii mai bine, cu atât trezești mai mulți demoni. Eram, poate, influențat de o analiză, citită recent, despre romanul rusesc. Pe măsuța din dreapta fotoliului, mă aștepta întotdeauna cu o carte deschisă.
Demonii ei fuseseră treziți devreme, pe când avea vreo 25 de ani. Se despărțise de un bărbat, se despărțise de al doilea, îl părăsise pe al treilea… și toate astea, pană la 32 de ani. Atât îi trebuise, spunea ea acum, până când să realizeze ce vrea, până când să-și dea seama că nu căuta altceva decât liniștea de astăzi, când avea timpul ei, pe care putea să-l folosească așa cum credea de cuviință, pe care putea să-l piardă așa cum credea de cuviință. Iubea, dar devenise analitică, unii ar fi spus placidă. Forma ei supremă de enervare era închisul violent al cărților. Până și asta i se întâmpla destul de rar. Iubirea ei era acum calmă. Nu-i lipseau acestei iubiri tensiunile erotice, nu ducea deloc o existență lipsită de aventură, de adrenalină, doar că era liniștită. Se cufunda adesea în meditații de genul celei cu care începuse conversația noastră. Specula mult, cu un firesc la care contribuia pe deplin silueta ei înaltă, agilă, abundența de pistrui de pe umerii mai mereu goi, ochelarii cu rame înguste, aproape invizibile, pe care îi purta în permanență.
Se transformase în anii din urmă într-un personaj. Ceea ce citea ajungea în interiorul ființei ei într-un mod subtil. Tăcea mai mult, nu se mai temea să se ridice și să plece în mijlocul unei conversații care-o plictisea, iubea fără să-i pese de convenții, fără să rezoneze la nimic din ceea ce se desfășura în afara lumii ei. Când i-am spus asta, m-a privit o vreme și mi-a răspuns „dacă e așa, înseamnă că am crescut”. Acum, era pasionată de ideea omului-carte. I se părea că ar trebui să știm unii de alții, că ar trebui să aflăm, într-un fel sau altul, mai multe despre cum sunt în realitatea lor lăuntrică oamenii din propria-ne proximitate; credea că ar trebui găsită o formă de a ne spune poveștile relevante. Nu la nivel de bârfă infertilă… era convinsă că poveștile noastre de viață, spuse nu doar în cheie epică, ci îmbogățite de paleta de sentimente, de trăiri, de idei pe care le-am avut în momentul în care eram acolo, în poveste, ar fi putut să ne ajute să ne înțelegem mai bine. Știam că își întâlnește amantul în mai puțin de o oră. Mi-am făcut socoteala și am ajuns la concluzia că mai aveam timp pentru a-i spune ce cred.
– Poveștile, scrise sau nu, trezesc demoni cu care mai apoi, odată ce-ai auzit povestea, trebuie să trăiești. Zi de zi, ceas de ceas. Biografia interioară a unui individ nu poate căpăta forme exterioare pentru că, dacă o face, atunci apare următoarea problemă fundamentală, insolvabilă. Cel care trăiește nu poate mărturisi ce a trăit, ci doar povestea a ceea ce a trăit. Cel care ascultă, neînțelegând nimic în afara poveștii, completează cu propriile lui prejudecăți, cu propriile lui experiențe. În felul acesta, totul e pierdut.
M-a privit cu înțelegere. Nu reușisem să-i zdruncin convingerea că poveștile oamenilor ar trebui să circule prin lume, dezbrăcate, în speranța că astfel vom ști mai multe unii despre alții. Era convinsă că ea s-ar fi regăsit mai repede, și-ar fi trăit liniștea de azi nu la 48 de ani, ci mult mai devreme, dacă ar fi avut acces la poveștile altora, la poveștile unor oameni vii, pe care să-i poți atinge… S-a ridicat din fotoliu. Mai avea 20 de minute. Urma să ne reîntâlnim ceva mai târziu. Acum, era vremea erotismului; apoi, o și vedeam aprinzându-și țigara și ascultând, cu părul răvășit, poveștile bărbatului de lângă ea.
Pe Ovidiu îl găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mesaj pentru prietenii și cunoscuții tăi de la… scumpa ta amantă
Invitație la filmul de scurt metraj REFRENUL COPILĂRIEI
Învățătorii, timpul, barbaria și lucrurile de neacceptat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
