Când eram prin clasa a cincea, am întrebat-o pe profesoara de științe de unde vin lacrimile mai exact și care e istoria lor. Ea s-a trezit atunci într-o mare încurcătură, proaspăt ieșită de pe băncile făcultății, săraca, nu prea știa cum să mă facă să înțeleg… până la urmă, mi-a dat o explicație pur științifică, ce suna fix ca o poezie învățată pe de rost. Tocmai din acest motiv, nici n-am vrut să țin minte barbologia ei și mi-am creat eu explicația mea, care sigur că pare mult mai logică și mai aproape de adevăr, iar ea, din acel moment, nu m-a mai lăsat în veci să răspund și mai ales, să-i pun întrebări, că așa fac unii profesori.
Uite care e explicația mea – inima noastră înoată într-o mare foarte sărată, însă nu e chiar cea mai pricepută dintre înotătoare și uneori mai ia câte o gură zdravănă de apă…alteori, mai că se îneacă. Mare aiurită…În acele momente, un căluț de mare de prin preajmă, căruia i se face milă, îi dă un furtun invizibil care scoate toată apa pe care inima a înghițit-o, iar toată apa aceea se scurge prin ochi, ai înțeles? Inima ta s-a înecat cu apa sărată din marea ta, iar căluțul de mare o ajută să-și revină. Da, eu zic că e o explicație beton și toți oamenii de știință ar trebui din când în când să mai plece urechea la ce zic și aiuriți din ăștia ca mine, pentru că știm noi ce știm.
Inima mea a tras niște guri zdravene de apă de-a lungul anilor, iar eu m-am obișnuit cu apa sărată din marea mea. Nu cred că va seca vreodată și poate nici nu trebuie, obrajii mei uscați mai trebuie udați din când în când, iar pistruii mei abia așteaptă șiroaiele de lacrimi, care vin uneori împreună cu sughițuri și suspine, pentru că eu când plâng, o iau foarte în serios și nu mă dau înapoi. Fetița de patru ani plângea cândva pentru că un câine de pe stradă a fost alungat de un om rău, mai târziu, aceeași fetiță de douăzeci și patru ani plânge pentru că nu înțelege de ce unii oameni intră în viața noastră doar ca apoi să plece. Uneori parcă aș vrea ca acel căluț de mare să nu mai vină cu furtunul invizibil și să salveze inima, să o lase în pace, așa-i trebuie. Ce se va întâmpla dacă se va îneca? Am văzut cum la unii muritori s-a înecat… și ce, au murit? Au pățit ceva? Nu, n-au pățit nimic, ba chiar trăiesc mai bine decât înainte. Ce tot atâta smiorcăială, care de cele mai multe ori e din cauza unor lucruri ce nu vor putea în veci să fie schimbate? Chiar așa…
Vedeți aici cum arată lacrimile de bucurie, de tristețe…
Eu sunt fata aia tristă din parc sau din autobuz, care se mai smiorcăie când o apucă, fata aia la care te uiți ciudat – ”Uită-te și la asta, i s-au înecat corăbiile, plânge de zici că e potop pe fața ei, doamne ferește!”. Asta până într-o zi, asta până mă hotărăsc să-l șantajez pe căluțul ăla de mare care vrea de fiecare dată să salveze inima. Am să-i explic eu mai exact cum s-o lase baltă și să-și vadă de viața lui. E cel mai bine așa.
Guest post by Teofana Ungureanu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
“Sunt într-un proces de dezvoltare personală.” Sună COOL, nu-i așa?
Portret de țară în pragul tulburelului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
