Noi, femeile, putem dezvolta filozofii întregi despre păr, tratamente, măşti, balsamuri. Aici, recunosc, mă situez şi eu: în zona discuţiilor interminabile despre îngrijirea părului. Multe dintre ponturi le aflu din reviste de specialitate, ca tot omu’, dar o bună parte din secrete mi le-a împărtăşit un „parrucchiere” din Milano. Al naibii italian! Ştia totul despre păr, calviţie, mătreaţă, volum, bucle. Se lăuda c-o tradiţie în familie de peste o sută de ani. Frizeri şi stilişti, toţi. Era clar că în casa omului, îngrijirea podoabel capilare devenise religie.
Eu aveam reguli simple pentru spălatul părului şi nu mi s-a părut niciodată a fi vreo mare filozofie în asta. O bună bucată de vreme am crezut că produsele scumpe sunt neapărat şi bune pentru că „sunt profesionale şi sunt mai concentrare în ingredienţi”. Şi uite-aşa m-am aruncat ca hultanul înfometat pe Kérastase. Aş îndrăzni să fac şi-o anecdotă: ca să cumperi un şampon, un balsam, o mască-tratament şi-un ulei pentru vărfuri trebuie să te bagi creditor la banci. Rezultate bune, vizibile, nimic de zis, dar şi-un purcoi de bani.
Şi, lovită de criză şi implicit în bugetul alocat îngrijirii şi frumuseţii, am trecut pe plante sau pe „farmacia Domnului” cum ar spune Virginia Faur. Şampoane cu salvie, spirulină, nuci, kiwi şi alte corcoduşe s-au perindat prin dulăpiorul meu din baie de ziceai c-am mutat Plafarul cu depozit cu tot la mine acasă. Deşi aveau preţuri bune, numai eu ştiam cum suport încâlceala şi firul tern. Şi mi-am zis: „La naiba!” sperând să găsesc ceva potrivit.
Dar cum steaua mea norocoasă nu mă părăseşte, c-am făcut contract cu îngerul păzitor responsabil cu îngrijirea capilară, am dat peste un magazin în care intrasem să pierd timp printre glossuri până la intrarea la concert, la Ateneu.
Părul vânzătoarei flutura pe lângă tejghea făcându-mi în ciudă. Veninoasă, am întrebat: „Cu ce te speli de-ţi flutură cosiţele ca-n reclamele televizate?”. „Cu astea”, spuse ea, arătând cu degetul spre un raft unde erau produsele unei firme de care nu auzisem niciodată: Helen Seward. Astigmatismul şi hipermetropia mea nu-mi permiteau să le cercetez de la distanţă şi vânzătoarea, spirit mercantil şi avid de arginţi, în timp ce-mi explica fenomenalele calităţi ale produselor, mi le rânduia în sacoşă. Produse italiene, cutii mari şi multe la preţ de… 85 de lei.
„M-am ars şi cu astea”, îmi spuneam mergând către Ateneu. Am intrat în sala Filarmonicii cu traista de cutii care se potriveau al naibii de rău cu uverturile lui Dvorak. Le-am plasat sub scaun ca şi cum nu-mi aparţineau şi-am vibrat la viori.
Sunt şase luni de atunci şi am rămas cu două nedumeriri:
- De ce un produs italian se numeşte atât de englezesc, HELEN SEWARD?!
- De ce mulţi dintre noi nu credem că poate exista „mult, ieftin şi bun”? O fi snobismul, neîncrederea sau lehamitea experimentării?
Şi-o asigurare în final: aşa îmi flutură acum şi mie părul- ca al vânzătoarei. Ba mai mult: aduce cu al Zânei Surprizelor. Dar un neajuns tot e: îmi lipseşte gropiţa din obraz. 🙂
Citiţi şi
Champagne & Caviar Beauty Bar (concurs)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
