Cartea Oharei Donovetsky, „Casting pentru ursitoare”, se întrupează organic din trei surse fundamentale, atât de bine mascate în coerența imaginarului artistic încât se dau cu greu primei lecturi: pe de-o parte realitatea, cu structurile ei riguroase, creează un edificiu stabil al acțiunii, ancorând cititorul într-o lume familiară, în care se mișcă firesc, apoi un substrat metatextual pe care l-aș cataloga drept mitico-simbolic, în care cititorul cu o anumită experiență culturală identifică structuri care dau profunzime textului pe verticală, coborându-l (în sensul bun!) în zona arhetipurilor, și, peste toate, îmbrăcând textul și aducându-l în lume, ficțiunea, plăsmuirea imaginativă, aptă să completeze și să închidă cercul poveștii. Scriitoarea mărturisește: „Am simţit că personajele din Casting pentru ursitoare se scriu singure în mintea mea. O mare bucurie. Întîi am simţit-o pe Haia. Într-o zi de marţi, bineînţeles. În alta, pe Mira. Pe Lenca, în restul timpului. Asta cînd nu m-am gîndit la Marie Curie, la Greta Garbo sau la Maria Kazimiera. Am scris din dor de oameni iubiţi sau de locuri dragi. Şi cu un mare apetit pentru viaţă, cu toate spaimele şi cu visurile ei. Povestea se adresează celor care cred, cu un gînd năstruşnic, că toate văzutele şi, mai ales, nevăzutele se leagă, că ar exista, aşadar, spectaculoase simetrii şi sincronicităţi, dar şi celor care, dimpotrivă, cred în jocul întîmplării şi al coincidenţei nesemnificative. În carte şi dincolo de ea, peste limitele puterii noastre de înţelegere.” Ce altă dovadă a faptului că literatura este acea imago mundi în care ni se oferă cea mai frumoasă expresie a instinctului creator, însușirea cea mai nobilă a umanității? Într-adevăr, citind „de plăcere” cartea, ajungi la emoția pură a detașării de propriile determinări și simți cum spiritul ți se eliberează, dornic de a pătrunde sensurile lumii paralele în care existența se desfășoară după aproximativ aceleași legi, și totuși atât de diferite. Între universul cititorului și cel al autoarei se leagă fire ale unui destin rotitor, recognoscibil, și totuși inedit prin surprinzătoarele lui moduri de a stabili conexiuni între oameni. Pentru unii însă, va fi necesară o lectură „inițiatică”, de profunzime, pentru a ajunge la adevărata dimensiune a înțelesurilor ei. Ohara Donovetsky este, în acest sens, ea însăși o făuritoare de destine, pentru că ne face părtași la o re-naștere a lumii, prin povestea unor personaje-avatar magistral construite. Iată un fragment, pentru a ilustra cele spuse: „De multe ori până acum Haiei i se păruse că persoanele seamănă teribil unele cu altele, că sunt doar câteva tipare originale doar. În ele se potrivesc toți oamenii până la urmă. Dacă ești atent, vezi că Ana seamănă cu Cristina sau cu Chang-Yn, că Mircea seamănă cu Tiberiu și acesta cu Timur sau cu Bjorn, Ludmila cu Aysha și cu Amira, ei, bine, cam așa. Nu fizic, ci altfel, ca fel de a fi, de a înțelege sau nu lumea, ca tipar. Sau poate ca un fel de supradestin. E ca și când există la început punctele care în timp trebuie doar unite prin linii ca să refacă modelul. Se repetă doar unii pe alții, fără să știe, evident, în timpuri diferite, în istorii diferite, în țări diferite. Dar asta era, până la urmă, un tipar. Nu erau prea multe tipare pe lume. Asta încercase să le spună Haia prietenelor ei.”
Întotdeauna am fost de părere că interpretarea unei cărți trebuie să pornească de la mărturisirile scriitorului, fără de care perspectiva cititorului ar fi sensibil văduvită de legătura de spirit cu autorul, importantă în exercițiul de sondare a straturilor „intime” ale operei. Orice creație literară, indiferent de gradul de ficțiune pe care se articulează, pornește de la realitatea biografică, din care crește, apoi, prin intermediul fanteziei, până la produsul final, producător de sens și semnificație nouă. Dana Pătrănoiu ne-a luat-o înainte, realizând un interviu în revista Paragraf, din care, cu voia celor două autoare, am decupat un fragment, propunându-vă o primă întâlnire cu Ohara Donovetsky omul, profesionistul, în speranța că astfel vă provoc la o lectură integrală.
„Dana Pătrănoiu: Aţi studiat literatura, aveţi un master şi un doctorat în literatură, sunteţi profesoară de literatură -literatura este un fel de a doua natură a dumneavoastră. Cât de greu este să faceţi un pas lateral faţă de beletristica care vă populează pentru a vă găsi propria voce, originalitatea?
Ohara Donovetsky: Relația mea cu literatura are, ca să fim exacți, granițe conturate: am terminat Litere, Română-Germană, apoi Studii Aprofundate în Teoria Literaturii și Literatură Comparată și am un doctorat în filologie, cu o teză de probleme de morfologie: Forme și valori ale verbului în graiurile muntenești. E o teză tehnică, întemeiată pe cercetare și pe înregistrare de forme, pe norme și reguli gramaticale etc. De predat, am predat peste 20 de ani, atât literatură, cât și limbă, gramatică. Iubesc literatura, dar gramatica și mai ales istoria limbii și lingvistica mă fascinează. Citesc acum ca apucata, v-am zis că e pentru prima dată în viața mea când pot spune: am timp (l-aș scrie cu majuscule). Nu numai ficțiune, ci și texte de graniță, deci, memorialistică multă, dar și corespondență, mă preocupă tot ce ține de științe cognitive sau neuroștiințe, de antropologie sau de probabilistică. Scriu doar când am ceva de scris. Când am niște idei care și-au găsit între timp și vocea, tonul. Întâi la mine în cap. Le las să se coacă. Apoi le scriu. Le citesc, le recitesc. Le dau drumul în lume destul de greu. Atunci când le dau drumul, nu-mi mai aparțin.”
Dacă nu mai aparțin autorului, înseamnă că sunt dăruite cititorului. Un dar de suflet, pe care să-l primiți cu inima deschisă.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Cadouri inspirate din numerologie
Ce să scriu în CV la competențe și abilități sociale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
