De mult nu am mai citit o carte confesivă atât de dură ca volumul intitulat „Cireşe amare”, lansat de curând de Editura Humanitas. Autoarea, Liliana Angheluţă, relatează despre umilinţele îndurate de ea şi de alţii aflaţi, asemenea ei, la muncă în Italia. Corpul cărţii este constituit dintr-o sumă de scrisori, aproape fiecare plină de patetism. Lumea despre care ne povesteşte Liliana Angheluţă este un purgatoriu, dar focul de acolo nu este purificator, nu curăţă, ci adesea adânceşte dramele personale ale celor care au fugit de sărăcia din ţară spre promisiunea belşugului din străinătate.
De ce a scris această carte? Nu pentru că ar considera propria ei experienţă drept exponenţială, ci pentru că toţi cei plecaţi la muncă în Italia, Spania, Marea Britanie etc. păstrează tăcerea asupra chinului prin care trec. Odată încheiat (dacă au acest noroc) capitolul „munca peste hotare”, cei mai mulţi preferă să uite prin ce au trecut, aşa cum încerci să îngropi o traumă. Ceilalţi, trudind încă, preferă să nu le amărască inimile copiilor, părinţilor, fraţilor rămaşi acasă.
Liliana Angheluţă a ales să vorbească despre ce a trăit ea, ceilalţi conaţionali pe care i-a cunoscut în Italia, dar şi ucrainenii, algerienii, ecuadorienii, croaţii, albanezii ş.a.m.d. pe care i-a întâlnit tot acolo sau ale căror poveşti de viaţă le-a auzit. Cu toţii ştim ce spun alţii despre ei; jurnaliştii, politicienii, agitatorii eurosceptici, vedetele TV se întrec în a face bilanţul crimelor, violurilor, jafurilor, abuzurilor de tot felul săvârşite de imigranţi. Cealaltă faţă a acestei lumi, aceea care ne arată sacrificiul, durerea, dezrădăcinarea acestor oameni, rareori apare la lumină.
Autoarea nu a căutat să ne ofere un text impecabil structurat, ireproşabil stilistic. Nu ăsta era scopul şi, oricum, la cât munceşte acolo, prin străini, nici n-ar fi avut timpul necesar pentru aşa ceva. A mizat pe sinceritatea dezarmantă – şi bine a făcut pentru că ea are fibră autentică de moralist. Observă particularul uman şi extrage întotdeauna semnificativul, fără niciun efort. Ăsta e darul ei. Face un portret moral din două-trei tuşe elocvente. Citeşte viciul, micimea sufletească, prostia într-un simplu gest, chipurile nevinovat. Nu te-ai fi aşteptat să afli o asemenea capacitate de pătrundere a caracterelor la o făptură de o bunătate vecină cu naivitatea. Dar, da, ea identifică răul cu uşurinţă şi-l expune. Spune însă că n-are suficientă forţă pentru a i se opune şi atunci fuge din calea lui.
Ăsta-i, de fapt, singurul loc în care autoarea se înşală. Cartea asta, dragă Liliana, ne arată tuturor întreaga ta putere de a-l înfrunta şi de a-l dovedi.
Citiţi şi
Povestea care nu ar fi trebuit să fie scrisă așa
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
