Când din milioanele de mâini ale lumii, doar mâinile tale îmi sunt Acasă…
Când din miliardele de ochi de pe pământ doar privind în ai tăi simt că pot să adorm în sfârșit liniștită…
Mai știi? Când am vrut să plec și m-ai oprit. Și-am răsuflat ușurată… Pentru că ultimul lucru pe care îl vroiam era să plec de lângă ține…
Mai știi? Când am plecat și m-ai lăsat să plec? Și cât am suferit… și am înghițit în sec și am mers cu demnitate mai departe… Dar cât de pustiu era totul…
Când priveam în jur și tu nu erai și nimic nu mai avea nici un sens.
Fără să știu că și tu priveai în jur și eu nu eram și nimic nu mai avea nici un rost.
Mai știi? Când ne-am întâlnit și m-ai îmbrățișat și am plâns amândoi și ne-am jurat. Eu că nu mai plec. Tu că, orice ar fi, nu o să mă mai lași nicicând să plec.
Dar nu ne-am spus-o niciodată. Ne-am luat de mână, așa, ca acum, și am plecat mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Poate că nici nu plecasem de fapt.
Căci de Acasă nu poți pleca de tot niciodată…
Mai știi apoi când ai vrut tu să pleci? Și gândurile îți erau mereu departe și dintr-o dată parcă nu mă mai vedeai și parcă tot ce construisem împreună nu mai conta și parcă tot ce făceam era greșit… Te-am așteptat atunci, neclintită ca o stâncă, să te întorci Acasă. Te-am așteptat cu răbdare, cu credință în iubirea noastră, mai puternică decât vălul ăsta trecător, oricât ar fi părut el de puternic. Te-am iubit atunci la fel de mult, poate mai mult, statornică în bucuria din priviri, chiar dacă-n tine nu găseam răspuns, nemișcându-mă din dorul ce ne-a legat de la început, chiar dacă în tine nu își mai găsea ecou, crezând cu aceeași putere în iubirea noastră cum n-a mai fost pe pământ, chiar dacă tu păreai să o fi uitat de tot. Te-am așteptat cu iubire în fiecare seară să te întorci Acasă, cu masă caldă, cu inimă arzând de dor, cu mângâierea nerăcită de distanța ta, cu îmbrățișarea neamărâtă de absența ta. Te-am așteptat la fel, chiar dacă tu erai altul, pentru că știam că aveai să revii. De Acasă nu poți pleca de tot, niciodată. Și eu eram demult Acasa ta… Veneai doar când și când, apatic, trist, distant, abătut și rece, cuprins de alte brațe, crezând în alte vise, mirosind a alte gânduri și a alte doruri, dar cu toate astea am continuat să cred. În cel ce-a plâns cândva de bucuria mea. Și-am continuat, cu toate astea, să te-aștept. Până într-o zi când ai venit, m-ai privit ca și cum de-abia atunci m-ai fi recunoscut, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, că și cum totul ar fi fost un vis urât, m-ai privit din nou cu aceeași iubire și cu un dor nebun. Și m-ai îmbrățișat plângând și ți-ai jurat că nu mai pleci. Am plâns și eu, de-abia atunci, ca un copil, de rușinea gândului că, dacă ai mai fi întârziat o zi, eram gata să plec. Ne-am luat de mână, așa ca acum, și am plecat mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Poate că nici nu plecaseși de fapt.
Căci de Acasă nu poți pleca de tot niciodată…
Mai știi cât de gelos erai uneori? Când îmi dădeau târcoale toți cei ce îți păreau mai bogați, mai frumoși, mai puternici… Habar n-aveai că pentru mine comoara din inima ta era neprețuită și n-aș fi renunțat la ea pentru nimic în lume… Îți amintești cât de geloasă eram uneori? Eu, care n-am fost niciodată frumoasă, ci doar cu un oarecare vino-ncoace, și ăla doar uneori, când erai tu prin preajmă și chipul îmi strălucea dintr-o dată și ochii îmi scânteiau luminoși… Eu, care n-am fost niciodată deșteaptă, ci doar cu câte o sclipire uneori, când erai tu aproape, să mă inspiri… Eu, care n-am fost niciodată bogată, chiar dacă îmi spuneai că sufletul meu îți era cel mai neprețuit dar… Cât de mult mă durea gândul că ai putea iubi pe altcineva… și cum nu puteam respira decât când îmi luai, cu pace, cu liniște, cu dor și cu drag, din nou, mâna în mâna ta. Și, în sfârșit, inima mea își găsea din nou liniștea. Acasă. În inimă ta.
Acasă. Acolo de unde, odată ce ai ajuns, chiar dacă pleci, nu mai poți pleca de fapt niciodată.
Acasă. Ochii tăi. Mâna mea în mâna ta. Capul meu pe umărul tău. Sărutul tău de dimineață. Ziarul tău aruncat pe masă. Cana ta de cafea. Zâmbetul tău când mă cerți. Privirea ta buimacă și părul ciufulit și aerul tău pierdut dimineața, când nu-ți găsești ceva ce îți trebuie și e chiar în fața ta. Felul în care roșești, după atâția ani, când îți spun îndrăgostită cât ești de frumos. Nesăbuința cu care-ți dai toți banii din buzunar unui cerșetor. Ceaiul pe care ți-l pregătesc cu rom, cu miere, cu lămâie, așa cum îți place. Tu, în fotoliu, cu privirea departe, când afară plouă, asculți muzică clasică și ții în mână o carte de poezii. Halatul tău gros ce miroase atât de frumos a tine. Îmbrățișarea ta. Tăcerile mele și cuvintele tale. Tu, lângă mine, când adorm. Tu, lângă mine când mă trezesc. Tu, lângă mine când mi-e frică. Tu, lângă mine când nu mai pot. Tu, lângă mine, când nu mai cred în mine. Tu, lângă mine, când lumea pare a fi toată împotrivă mea. Dar dacă suntem tu și cu mine împotriva lumii, cui îi mai pasă de ea? Tu, lângă mine, când nimeni nu vorbește limbă mea. Pe care doar tu pari să o înțelegi. Tu lângă mine când nimeni nu-nțelege. Dorul. Pe care doar tu știi să-l asculți. Visul. Pe care doar tu știi să să mi-l prinzi din zbor și să-l duci mai departe că și cum aș fi eu. Durerea. Pe care doar tu știi să mi-o alini.
Astăzi este despre Acasă.
Despre mâna ta, care după atâtea zeci de ani, cuprinde cu dor și drag și iubire și liniște mâna mea.
Și e singurul loc unde inimă mea își găsea din nou liniștea.
Acasa mea..
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
