Știi, nu-mi amintesc primul zâmbet, n-aș avea cum… cred că ai simțit așa, un fior, și ți-a tremurat ființa, mama. Primii pași mi-i amintesc… și știi de ce? Mi-ai povestit de atâtea ori… aceeași variantă, cu același tremur în glas și atât de multă emoție, încât închid ochii și mă văd cu piciorușele mele… și mânuțele groase… și hop… lăsându-mi urma tălpii în cimentul abia turnat în fața casei. Pas mic de copil și primul care m-a condus în această lume! Și am crescut.
Prima imagine vreau să cred că ai fost tu, o tânără de de 20 ani, cu încă o fetiță în brațe, cu ochii tăi mari și plini de viață, cu zâmbetul zglobiu și părul cârlionțat…
Știu că și acum auzi plânsetul de copil, altfel n-ai fi tu… Nopțile în care singurul medicament era mama, asta da, îmi amintesc pentru că la fel sunt și acum și o simt prin fiecare venă și fir de păr.
Tu, criticul vieții mele, știi că ți-am simțit toate frustrările tinereții? Poate nici tu nu le-ai simțit atât de dur… Știi tu oare, câte lacrimi am vărsat pentru tine? Eu da, îmi amintesc, fiecare mușcătură din pernă, fiecare… „Eu nu o să accept!”
Timpul nu a ținut cu tine, nu te-ai ales pe tine… ne-ai ales pe noi!
O femeie cu nevoi, îndrăgostită până în ziua de astăzi, femeia unui singur bărbat și trei copii în brațe, pentru că… a venit și cel mic! Atunci, mama, m-am pierdut între prezentul celei mari și nevoile celui mic! Mi-am blocat nevoia de tine și am strâns în mine tot ceea ce am ales să-ți scriu astăzi.
Te iubesc! Nu m-am ferit să-ți spun asta niciodată… dar nu tu m-ai format ca om, mama. Nu m-ai creionat și apoi mi-ai dat viață, aducându-mă pe lume, o lume atât de dură și de schimbătoare! Știi cum m-am format? Să-ți spun… Fiecare lacrimă pe care ai vărsat-o m-a distrus, mi-a spus „tu nu o să fii așa!”, fiecare țipăt adresat ție și asumat fără replică m-a înrăit, făcându-mă să mă întreb „de ce?”. De ce tu, femeie exemplu, în ochii mei de atunci și de acum, să plângi pentru că sarea nu era pe masă? Sau că ușa a rămas deschisă și iese căldura?
Nu frica de a mă exprima m-a oprit, ci durerea din suflet, știi? Toate lacrimile tale sunt pretențiile mele de astăzi… aleg să fiu iubită, respectată, alintată și poate ăsta e motivul pentru care sunt încă singură. Pentru că dacă nu este cineva să-mi întărească idealurile, atunci acesta-mi este statutul potrivit!
Mi-ai spus „Nu alege banii, căsătorește-te din iubire!” Păi… încă te ascult! Dacă iubirea înseamnă „Vreau să fii la casa ta, la 29 de ani, să ai bani, copii”, înseamnă că nu vreau să iubesc!
Mi-ai știut marile dureri, dar nu și nevoile, pentru că nu ți le-am spus, mama, nevoile nu, le-am închis în mine și le-am notat pe hârtie să nu le uit. Dar acum, așa de mare cum mă vezi, nu-mi sugruma libertatea de a-ți spune că nu m-am schimbat, mama, așa cum m-ai acuzat! Sunt același copil, am aceeași inimă pe care mi-ai dat-o, dar sufletul, mama, sufletul îmi este acum de femeie!
Guest post by Veronica I.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu poți vindeca trupul separat de minte. Legătura traumă-boală
Scrisoare către Svetlana Aleksievici
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
