Sunt veche. Uneori așa mă simt. Bineînțeles că încă mi se zice domnișoară, încă am pielea frunții netedă și ceva prietene necăsătorite. Cred prin fiecare por că vârsta poate ignora certificatul de naștere și că ne-o trăim din interior spre exterior.
Sunt veche fiindcă, însumat, am gândit cât pentru două secole în fața multor sticle de vin. Mai vechi sau mai noi decât mine. Sunt veche, doamnă, vinul m-a-nvățat demult pe de rost, cum zicea poetul.
Sunt veche pentru că tresar la nou, da’ aproape tot noul a mai fost cândva, parcă-l revăd în alte feluri și deci nu-i nimic pe nepusă masă.
Sunt veche pentru că simt că știu de undeva toate dezamăgirile, poveștile de amor, patimile strâmbe despre care citesc, iubirile extraordinar de minunate care sfârșesc la altar și apoi la dracu’.
Sunt veche, da nu-s bătrână. O să fiu bătrână. Și s-ar putea ca fix atunci când oi fi, să mă-nnoiesc. Să-mi decantez mintea de cinism, să mă uit la o comedie zemoasă cu Adam Sandler fără să mi se pară pueril-dăunatoare sinapselor mele învățate pe Kieslowski sau să port mov licean și să nu mă doară ochii de prost gust, uitându-mă-n oglindă.
Până aici par o vanitoasă arogantă care știe tot, dar nu-i așa. De fapt, scriu fiindcă nu știu suficient. Și uite, gândul c-aș cădea și mai tare-n putreziciunea timpului mă face să-mi ies din mine și să anticipez, să mă previn, să mă creez, să-mi scriu mie, în timp. Adică ție. Adică mie peste douăj’ de ani. De câte ori nu-mi zicea maică-mea, că dac-ar mai fi ea de vârsta mea, ar face lucrurile mult mai bine.
Sunt veche, da’ tu ești și mai veche și mult mai înțeleaptă. Deci ascultă-mă.
Ar fi culmea să te numesc cumva. Tu ești eu. S-ar putea ca-n momentul în care citești scrisoarea asta să tresari. Și tu și toate cele cinci pisici din sufragerie la unison. Am venit val vârtej peste tine cu un poștaș mirat și el de scrisoare, un gest anacronic de pe vremea mea. A sunat de două ori, dar nu erai acasă.
Când ți-ai recunoscut numele la expeditor, ți-ai dat seama repede că eu ți-am trimis-o. Adică tu. Eu de acum. Stilul epistolar te-a intrigat, ție-ți plac mult obiceiurile desuete, de-aia încă citești cărți cu coperți și nu electronice. Ți-ai pus repede semnul de carte la pagina 96 – că nu mai îndoi foile din facultate, de când te-a certat delicat tipul ăla fain din Cărturești c-o-ndoiai pe Woolf. Și te-ai apucat să citești.
Vreau să te-ntreb câte ceva. Ne știm bine – ok, fie, tu mă știi mai bine – o s-o iau fără ocolișuri.
Ia zi-mi, cum e? Te descurci? Ești frumoasă, da?, iubită, plimbată, independentă, avută , răsfățată și coaptă?
Crema aia care-mi subțiază mie portofelu’ lunar a funcționat vreun pic, s-o mai iau? Au început toate să vorbească despre elasticitatea epiteliului. Eu nu vreau fund de copil mic pe față, plus că mi se pare sexi lăptișorul de matcă și uleiul de cocos. Ieftine, naturale și plafariene. Stai, am zis copil, ce grozăvie ! Și eram sigură că nu pot să evit subiectul. Ce-ai făcut pân’ la urmă? Uite, în jur, Andra mai are un pic și naște, prietena ei are deja doi copii. Teodora vrea și ea unul, s-a mutat cu Dan și tot încearcă. Nu-i pasă c-o să aibă mai puțin timp pentru ea, poate și mai puțin timp pentru Dan.
Se uită deja la mine cu o acuză slabă-n ochi cum c-aș fi o scorpie egoistă, fiindcă încă nu vreau și eu unul. Știi, acu-s totuși la vârsta aia în care nu mușc în silă niciun milimetru din ce nu vreau să fac. Oricum mi-am pus în cap juma’ de familie și ceva vecini cu măritișul. Uite, dragă, Sulica și-a găsit și ea un băiat bun. Ce bine a nimeriiiit. Vai, mie! Socot că-i ceva mârșăvie în cuplajul ăsta marital, de-i așa eveniment când iese și deci trebuie „să nimerești” ca să iasă bine.
Sper că stai în casa aia pe care ți-ai dorit-o mereu, faină, cu balcoane art-nouveau, cu multe geamuri mari peste tot, coborâte pân-la tivul fustelor tale midi.
Baliverne, oricum pisicile alea ar zgâria canapele de dizainăr, deci să nu-mi zici c-ai ajuns într-un bloc comunist strâmt, cu miros de ostropel și igrasie pe scară? Nu, revenim la balcoanele art-nouveau și rămânem acolo.
Dar el, cum e? Îl ai prin preajmă? S-a dus să-ți ia flori, e în dormitor? Vine imediat, nu? E același de acum?
Eu îl simt în momentul ăsta exact ce trebuie. Normal la cap și la vorbe. Genul ăla de tip inteligent foc ce nu dă sfară-n țară despre asta. Deci fără a face nicio concesie etosului amoros, doamnă dragă, mi se pare că metrul ăla pătrat al meu și-al lui e cea mai faină unitate de măsurat viața pe care o găsesc acum. Și asta fără să ne dezicem de dumnezeul fiecăruia și nici de locul umbros al intimității proprii. Îți spun, e blând la cuvânt, îmi cântă la acordeon chanson-uri franțuze și am plecat în lume cu el. Eu îi zic întruna că-i dement și să mă lase-n pace cu iubirile lui, că nu-s bune, nu durează și-s mereu regizate ca să doară. El o ține pe-a lui.
M-am lungit, o să-ți mai scriu, dar m-aș mulțumi din plin și cu atât, nu mai cer. Răspunde-mi când poți. Știi, Speranței, nr.10, s-ajungă la maică-mea, că ți-am zis, sunt plecată-n lume.
Sunt veche, doamnă, dar vezi, când vine vorba de el, sunt inacceptabil de tânără.
A ta, mai fără băgare de seamă,
Lore
Pe Loredana o găsiți cu totul aici.
Citiţi şi
Ea ar fi trebuit să vadă, să știe, să mă vadă
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
