*Anul ăsta, nici iarna mea dragă nu mai are, parcă, răbdare. A năvălit deodată peste noi, cu gerul și materia asta suspectă, dizgrațios de murdară, fără ca mai înainte frumoșii arbori tomnateci să-și poarte suficient – cu grația și demnitatea aia minunată – covoarele de frunze uscate, pe străzi și prin parcuri… Bulevardele, care mai ieri așterneau în cale covoare multicolore, foșnind a toamnă, a brumă și-a crizanteme (poate fi ceva mai frumos, în sezonul asta, decât să te plimbi prin ele?), s-au trezit deodată scufundate în pojghița asta grosolană de gheață murdară, iar pe la semafoare mustesc niște bălți în care nici vorbă să mai pot bănui albul acela ireal de frumos, al zăpezilor… Cu sufletul strâns de tristețe și frig, mă întreb, cine va plânge toți copacii, neîntâmplați până la capăt în toamna lor, cine va suspina pentru pseudo-iarna asta, nerăbdătoare, impură, inoportună?
Scrisoarea mea va fi – o știu sigur, de la început – una strâmbă. Fără formulă de adresare – m-am frământat minute bune căutând una, dar toate par banale , ieftine, impersonale ,– fără destinatar – tu nu vei citi, cel mai probabil, niciodată aceste rânduri, și nici printre ele…
De ce (mai) scriu? Fiindcă nu pot să respir altfel; scriindu-ți te simt, cumva, mai aproape…
Scenarii diverse, care prevăd vag o abordare directă și firească, detașată chiar, au sfârșit repede în abandon (cumva, vizualizând mental fiecare gând materializat, rămâneam cu senzația unei pângariri oribile, împroșcând sentimentul ăsta frumos pe care îl am pentru tine – poate ultimul, dar pe care mi-l mai face viața – cu un soi de parfum obscur, grețos, vulgar, sau cel mult, cu aerul unei tânguieli patetice); ele m-ar jigni atât pe mine, cât mai ales pe tine.
Nu suntem, e cazul să o admit deja (din păcate, sau din fericire?) nici eu vreo vampă care-și alungă plictisul cu amantlâcuri frivole, nici tu un Cassanova de duzină.
De ce îți scriu? Ca să îți spun ceea ce poate nu voi avea niciodată ocazia (sau curajul) de a-ți mărturisi privind-te în ochi…
Ca să îți spun să crezi mereu în muzica ta, oricât de greu ar fi, fiindcă o faci al naibii de bine.
Ca să îți spun să rămâi omul minunat care ești, amestecul ăsta năucitor de timiditate și îndrăzneală, romantism și rebeliune, încăpățânare și inteligență, ambiție și pasiune, care îți însoțesc frumosul chip atât de bine.
Ca să îți spun că „în lume, cineva se gândește la tine pe-ascuns”, existând ca stăpânită de febră, între ocaziile în care te poate vedea, fie și de la distanță sau din întuneric…
Ca să îți spun că îți admir și respect munca și de la o vreme, toate cărțile pe care le citesc, par să vorbească despre muzica ta… „Era o muzică pe care n-o mai ascultai cu urechile, ci cu toată pielea deodată, care-ți umplea canalele venelor de ecouri, cu care îți intra în rezonanță structura osoasă. Ajunsă în creier, la porțile sufletului, (…) prelua în mâini ferme hățurile trupului.” (M.C.)
Ca să îți spun că toată inteligența, toată maturitatea, toată rațiunea și voința mea se împrăștie ca nisipul măturat de vânt, prin simpla ta apariție în încăpere, încât mă văd aruncată într-o secundă în ipostaza unei adolescente vulnerabile, copleșită de emoție, care a uitat parcă să vorbească…
Ca să îți spun că nu am crezut niciodată că (mai) pot întâlni o astfel de dragoste după toate opririle în infern pe care le bifez conștiincioasă de 20 de ani… (oare câtă vreme poate îndura sufletul absența și dorul ăsta – încăpățânat, irațional – mistuitor care-mi coboară în suflet, cu fiecare apus – de-acum înghețat , zgârcit în pulberi aurii – al soarelui?)
Ca să îți spun că mă paralizează frica apropierii sărbătorilor de iarnă, fiindcă atunci partea aia neîmblânzită din mine preia cu totul controlul, și pornește să împlinească dorințe secrete, planuri nebunești, disipând pe străduțele înghețate și pustii toată prudența și logica…
Ca să îți spun că mi-ar plăcea teribil de mult să vorbim, noi doi, despre tot ce ne trece prin cap, fără jenă sau temeri inutile, să dansăm desculți și să alergăm prin orașul pustiu, adormit, nopțile, să ne îmbrățișăm la nesfârșit, să mâncăm ciocolată și să bem vin roșu, sec, să împărțim câteodată, la apus, aceeași țigară, și să sorbim somnoroși, la răsărit, din aceeași cafea…
Și… îți scriu toate astea, fiindcă vezi, o simt dureros de mult, realitatea asta în care trăim; nu m-am îndrăgostit la timpul potrivit, iar azi, între noi stă o prăpastie fără granițe…
Închei aici scrisoarea-mi strâmbă (vezi, nici încheiere ca lumea nu are), cu urarea (destul de timpurie, admit) „La mulți ani!”, prima ta cifră dintr-un nou deceniu; trăiește-ți viața și muzica, simte-ți creația, stăpânește lumea! Nu ți-am spus, cu siguranță, totul în ea (fiindcă, nu-i așa, cum să cuprinzi cu vorbele adâncimea sufletului), nici măcar în celelalte pagini, dar știu că am încercat, măcar… Remember: Simply… the best! (Tina Turner)
„muzica (…) e capabilă să surprindă mișcările cele mai tainice ale lumii interioare, inaccesibile cuvântului” (M.K.)
Guest post by Medeea
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Vin Sărbătorile, vin! Dar dacă ai cardul de tichete cadou Edenred, nu te doare capul
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
