Stau întinsă în patul în care ne-am iubit azi-noapte, este ora prânzului și eu nu am mâncat nimic. Mâncarea nu-mi poate hrăni sufletul.
Am luat un pix și o hârtie și vreau să scriu, să scriu despre noi, să scriu despre fericirea și durerea ce mă hrănește și otrăvește simultan.
Ai apărut în calea vieții mele acum, când credeam că știu tot, când credeam că am simțit tot, am văzut tot… și nimic nu mă mai poate surprinde. De ce acum? De ce atât de târziu? Cine ești tu de arunci cu praf de stele în întunericul visării mele? Cine ești tu, străin tăcut în noapte, de mă săruți cu foc și șoapte? Pășind timid în casa mea, ți-ai deschis aripile și m-ai cuprins. Mi-ai cuprins mai întâi umerii, apoi brațele, pieptul, capul, ochii și buzele, iar acum sufletul. Nu ai vrut asta, știu!
Tu ai fost tu, iar eu NU am fost eu și sunt singurul vinovat. Eu am orchestrat acest joc, eu sunt cea care ți-am dirijat atenția și te-am poftit în la mine, eu sunt cea care te-am făcut să-ți deschizi aripile. Tu m-ai atins, iar eu m-am lăsat atinsă. Atingerea ta lasă urme, știai? Lasă urme de fericire, lasă urme de primăvară de mai, de primăvara copilăriei mele, când mă trezeam și sărutăm soarele dimineții cu ochii închiși.
Pe când eu sunt o toamnă târzie, născută într-o primăvară. Sunt o toamnă târzie care știe că iarna se apropie și încearcă să își facă cărări.
Înainte de a te cunoaște, am luat decizia de a pleca din țară și de a începe o nouă viață. Am nevoie de un nou început, am nevoie să uit ce mi-a adus toamna în suflet, am nevoie să fiu iar primăvară. Dacă mi-ai spune să rămân, aș rămâne. Numai că tu nu știi nimic, tu știi că eu vreau să uit tot dar… nu știi că nu și pe tine. Iartă-mă ca să te uit!
Acum stau în fața calculatorului, scriu și șterg rânduri. De aș putea șterge amintirea cunoașterii noastre, de aș putea șterge momentul când te-ai ridicat de lângă mine și ai început să cânți la pian, de aș putea șterge mesajul pe care ți l-am trimis atunci când te-am invitat la mine… de aș putea șterge tot, acum nu aș mai fi fericită.
Tu ai adunat frunzele ruginii din jurul meu și mi le-ai pus în păr, m-ai făcut să mă simt o toamnă frumoasă cu miros de primăvară. M-ai făcut să-mi beau cafeaua dimineții cu zâmbet de copil timid, m-ai făcut să uit trăgând dintr-o țigară, și-ți mulțumesc.
Am nevoie de un nou început și-mi place să visez că tu ai putea fi acela. Numai că și tu ți-ai creionat cărări, iar eu aș rătăci printre ele.
Încă o dată în viața asta, trebuie să mă ridic și să merg mai departe, am obosit, îți spun, dar nu am altă cale. Da, sunt o femeie puternică sau poate doar o veche primăvară.
Acum stau în patul în care ne-am iubit azi-noapte, pat pe care îl voi lăsa în urmă. De aș putea lăsa doar atât…
Guest post by M. Popistasu
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
