„Sunt cuprins de o stare de calm și liniște interioară văzând că avem concepții comune vizavi de unele întrebări și răspunsuri care frământă toți oamenii. Sunt de acord cu tine în ceea ce privește iluzia posesivității. Suntem în trecere prin viață ca printr-o bibliotecă: ni se dau obiecte, idei și mentalități spre împrumut, pe care le folosim corect sau incorect și pe care le returnăm la ieșire. Singurul lucru care ne aparține și cu care, de fapt, ne identificăm, este conștiința și felul în care ea se raportează la universul exterior.
Ne naștem cu un background asemănător cu o foaie A4 goală, particularitățile sale apriorice fiind reprezentate de dimensiune și capacitatea de absorbție. Conținutul cu care umplem acea foaie goală a conștiinței nu ne aparține în stare brută, dar după ce îl digerăm și îl trecem prin diverse procese de modificare, îl absorbim în unitatea ființei noastre, făcându-l parte din noi. Nici măcar în această fază nu putem afirma că e o posesie a noastră, având în vedere faptul că nu mai este un corp străin și nu ne aflăm într-o relație de tip subiect-obiect cu el. E ca și cum am spune că inima, ca organ, ne aparține, că e o proprietate privată, ceea ce e eronat și forțat. Inima este o parte componentă a sistemului complex numit om. Nu am dobândit-o, nu am cumpărat-o, ea face pur și simplu parte din noi și ne definește.
Mereu am crezut că oamenii care se bucură cu adevărat de viață, așa zișii „oameni mari”, sunt și cu picioarele pe pământ și cu capul în nori, călcând în teluric și concret, și în același timp explorând dimensiunile cerești ale existenței. Lumea este și materie concretă și substanță subtilă. De ce ne-am situa într-o singură tabără? De ce-am vrea să fim ori materialiști ori visători naivi? Viața e un izvor nesecat de minuni pe care le cucerești una câte una și le transformi în certitudini provizorii, plecând în căutarea unor minuni și mai mari.
De-asta îmi place mie de tine, Omule, că știi să râzi, dar să și plângi, să te bucuri de un apus de soare, dar și de ciocolată. Știi să faci un trup gol să tremure lângă tine, dar știi și să convingi un american blazat să facă investiții la compania la care lucrezi. Cu tine se poate discuta orice, dar se pot păstra și minute întregi de tăcere. Eu, unul, mă gândesc că nu mi-ar ajunge o mie de vieți să îmi dau seama ce e de fapt cu lumea și cu viața asta, atâtea lucruri sunt de cunoscut. Și, mai ales, având în vedere că nu trăim decât o viață (sau poate mai multe, dar la momentul ăsta nu avem cum să postulăm nimic), eu n-am de gând să mă opresc vreodată din existat.
Mai stau un pic pe gânduri, mai beau un pahar cu vin roșu, mai trag cu sete dintr-o țigară, mă mai pierd în ochii vreunei ființe adorabile, mai citesc o carte care mă întoarce pe dos, mai las o culoare să îmi provoace halucinații, mai râd un pic, mai stau iar pe gânduri, mai muncesc, mai obosesc, mă mai satur, mai plâng, mă mai descurajez, mai beau trei beri, mai simt gustul de coacăze pe buzele unei femei, mai văd o piesă de teatru, mai las valurile mării să se spargă de mine, mai visez la momentul când voi vedea Europa, și așa continui să trăiesc și să mă minunez. Viața e simplă și complexă, sunt atâtea lucruri de trăit pe lumea asta și de aceea, Omule, te invit să trăim împreună unele din ele.”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
