Fostul meu părea mişto la prima vedere. Avea un aer de bărbat inabordabil, dur, rigid, sever. Aşa că am pus ochii pe el. Păi ce, eu eram mai proastă? Tocmai eu, mignionă, blondă, sâni medii, fund simpatic şi măricel, să nu reuşesc să pun mâna pe el?
Şi am reuşit, cu toate că s-a dat el că nu ar vrea, că nu ar fi întocmai bine, eu fiind considerabil mai tânără, până la urmă nu s-a mai putut abţine, că doar e bărbat şi el, nu gândeşte mereu cu capul de pe umeri.
Aşa au început patru ani de calvar. Bine, tocmai acum realizez că era calvar, că pe atunci, fiind îndrăgostită până peste cap, mi se părea un fel de Dumnezeu.
Îmi amintea constant că eu sunt o proastă. Că n-am eu facultăţile lui, masterele lui şi doctoratul lui. N-am eu nici experienţa lui de viaţă, nici lecturile lui, nici cultura lui.
Şi într-adevăr, nu le aveam, aveam doar iubire necondiţionată pentru el, plus răbdare, fiind un om al naibi de dificil. Relaţie la distanţă, nopţi plânse de dor, declaraţii pe Skype, pe toate le-am testat. În puţinul timp în care reuşeam să ne vedem, trăgeam de fiecare minut, dar el avea mereu altceva de făcut, ceva mai important decât să mă vadă. Şi să nu credeţi că sunt o obsedată după atenţie, dar după câteva luni în care nu ne vedeam deloc, mi se părea că mi se cuvin măcar câteva ore din timpul lui preţios.
Relaţie la distanţă înseamnă gelozie. Şi mereu trebuia să fiu eu nenorocita care sigur o arde cu alţii prin simplul fapt că sunt tânără.
Aveam două mari defecte în ochii lui, că sunt femeie şi că sunt tânără, lucruri ce îi dădeau convingerea că sunt uşuratică.
Eu nu aveam voie să-l contrazic, pentru că sunt tânără şi nu ştiu ce vorbesc. Nu aveam voie să am opinii, pentru că sunt tânără şi nu ştiu ce vorbesc.
Toate hainele şi lucrurile pe care mi le cumpăram erau figuri, la fel şi vizitele la coafor, cu toate că nu am acceptat niciodată nici măcar un leu din mâna lui.
Plus că eram ţinută în lesă. Eram controlată cu o groază de mesaje şi de apeluri zilnic. Nu aveam voie să am treabă sau să nu pot să vorbesc fix atunci, trebuia să fiu mereu la dispoziţia lui ca să nu fiu acuzată că mă văd cu altcineva.
Acum, poate vă gândiţi de ce am stat patru ani. Pentru că îl iubeam. Şi pentru că eram oarbă, nu mi se părea atât de grav şi de anormal tot ce face. Şi fiindcă îmi era teamă, teamă că nu o să mai simt niciodată ceva atât de puternic pentru altcineva.
Doar că a trecut timpul, am reuşit să mă desprind definitiv de el după multe încercări, iar acum e prima dată în ultimii ani când pot să spun că sunt fericită. Fericită cu alt om. Un om care mă respectă, care se comportă exemplar cu mine, un om care m-a făcut să mă simt din nou bine în pielea mea. M-a făcut să văd că nu sunt proastă, nici superficială, şi că nu am nici trei kilograme în plus.
Şi mai presus de toate, un om pe care am ajuns să îl iubesc mai mult decât îl iubeam pe fostul.
O cititoare
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Fata de zăpadă (poveste de dragoste cu final fericit)
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
