Am 42 de ani şi ştiu că soţul meu are, de mult timp, o amantă. Desigur, nimic de pe altă lume, din păcate. Sunt resemnată, ca şi când aş fi aşteptat ca viaţa să-mi ofere această experienţă. Pentru că şi eu, la rândul meu, în urmă cu 20 de ani, am fost amantă… Aşa aş vrea să pot să-mi trimit câteva rânduri, iar eu, juna de 22 de ani, visătoare şi proastă, să le citesc în dimineaţa zilei în care el, prietenul tatălui meu, m-a invitat pentru prima dată la o „cafea”.
„Orice scrisoare începe cu „draga mea”, însă acum nu mi-eşti dragă deloc. Voi avea ceva de furcă să te pot ierta şi îndrăgi până la urmă. Eşti tânără, mai mult un copil decât un adult, deşi legea spune altceva. Niciodată nu ţi-ai ascultat intuiţia, niciodată nu ţi-ai ascultat raţiunea. Mă întreb dacă ai asculta vocea remuşcării, dacă ai putea-o auzi, din viitor. Căci, dacă m-ai auzi:
– ţi-aş spune că fericirea pe care crezi că o vezi azi, când te uiţi în ochii lui mincinoşi, este amabalajul efemer al suferinţei;
– ți-aș spune că ceea ce consideri tu ca fiind libertate de decizie este, de fapt, obedienţă oarbă – îi urmezi instinctele, te laşi legănată de ipocrizie şi te alini cu gândul la dreptul tău la iubire;
– ţi-aş spune că tocmai ceea ce consideri tu iubire este doar criza lui de identitate şi naivitatea ta exploatată de interese străine de sentimentele tale;
– ţi-aş spune că ceea ce tu consideri a fi vina „ei”, a femeii al cărei soţ „te-a cucerit”, este, de fapt, vina voastră, a celor care au luat decizia de a se sui cu bocancii peste sufletul ei: tu din prostie, el din nepăsare;
– ţi-aş spună că promisiunile lui (oricare) nu sunt decât nade menite să te prindă în plasa sa, atât cât are el nevoie, atât cât vrea el să te ţină;
– ţi-aş spune că ceea ce consideri tu firesc între un bărbat şi o femeie, în situaţia ta, este uciderea cu premeditare a unei familii;
– ţi-aş mai spune că experienţa de viaţă de care ai nevoie nu se construieşte prin paturi străine, ascunsă, din planul doi, din umbra în care stai pe banca de rezervă, aşteptând prima ocazie pentru a-l mulţumi;
– ţi-aş spune că lacrimile tale care vor fi urmat repede după primele luni de relaţie clandestină nu vor fi fost din cauza destinului potrivnic, ci din cauza refuzului tău de a accepta realitatea;
– ţi-aş mai spune că ai greşit încă o dată faţă de tine atunci când, izgonită din patul şi din viaţa lui, ai aranjat acea întâlnire penibilă şi dureroasă pentru amândouă, între tine şi soţia lui şi că argumentul tău că-i porţi copilul nu o privea nicicum pe ea;
– ţi-aş mai spune şi că decizia de a păstra sau nu copilul trebuia să fi fost a ta;
– ţi-aş mai spune că viaţa ta a fost ciuntită încă de la început, acceptând jumătăţi de măsură, umilinţă şi, în cele din urmă, resemnarea, dar şi povara viitoare a regretelor;
– dar, mai presus de orice, ţi-aş spune că toate acestea te-au făcut femeia de azi care îşi priveşte fără glas soţul şi, deşi ştie că el calcă strâmb, înghite cu noduri realitatea, sfâşiată între vină, suferinţă şi neputinţă, copilă fără minte…”
Guest post by Anays M.
Citiţi şi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
