Mi-ai cerut să îți scriu, dacă vreau, dacă pot
Din orașul ce-ncape într-un bol cu compot
Într-o iarnă tembelă ce îmi umblă prin vene
Între zile flămânde, într-un timp care geme.
Eu sunt bine aşa, într-o lume a mea
Mai visez, mai trăiesc, mai se-ntâmplă ceva.
În apatică zi, ruginite de somn,
Trec femei obosite și îmi pare că dorm.
Încă simt lipsa ta, încă umblu hai-hui
Printre teii chirciţi, încă-s ochii căprui
Şi în oameni mai cred, ştiu, mi-ai spus-o demult
Că mă ard, că nu-i ştiu, dar n-am vrut să te-ascult.
Scriu, e-un drog ce se pierde între rânduri cuminţi
Şi mă trec ca o umbră printr-o lume de «sfinţi»
Şi-n oraşul flămând se mai mişcă ceva
Unii-nalţă palate, alţii n-au ce mânca.
Birturi de noapte cu cafele sălcii
Şi în zaţ îmi ghicesc, poate vreau să mai vii…
Şi de mare mai scriu, însă nu ştiu şi cât.
O trăiesc şi o simt, n-am văzut-o demult.
Mi-ai cerut să îţi scriu din oraşul pierdut
Îţi e dor să-l revezi, îmi e dor să te-ascult
Şi-n odaia pustie zac muşcate-n fereastră.
Eu mai număr cafele: cana mea, cana noastră…
În zăpezile gri, între geruri ce dor
Îmi doresc să revii, ştiu, nu este uşor.
Se înalţă biserici, plâng rugini dintr-un cer
Mai roiesc întunerici într-un gând efemer.
Cât mi-e dor dintr-un tine, cât de mult îmi lipseşti
Şi în iarnă haină ţi-aş mai spune poveşti,
Dar mă tem că-i târziu în oraşul bătrân.
E o teamă să vii, eu mă tem să-ţi rămân
Şi ne scriem astfel de un timp oarecare
Ce am vrea să vorbim, aşezăm pe-o scrisoare.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Ziua în care am divorțat de mama
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
