Un roman nu se construieşte ca o casă, iar asta face lucrurile un pic mai dificile la scris. Uneori, în roman începi cu acoperişul, mai adaugi nişte cărămizi la zid, fixezi o fereastră, în sfârşit, fundaţia poate să mai aştepte şi, în general, cam totul e în aer până la sfârşit. Un roman trebuie atacat din mai multe părţi, iar ceea ce intrigă şi provoacă, la scris, este faptul elementar că fiecare frază şi fiecare pagină reclamă o atenţie specială la fel de reală ca întregul.
Seamănă mai mult cu o incursiune prin locuri necunoscute. Este, poate, ca o plimbare într-o pădure din care simţi că trebuie să ieşi din când în când la margine ca să vezi unde te afli, ceea ce face să nu-ţi ticnească drumeţia. Te uiţi la fiecare copac, dar trebuie mereu să ai şi perspectiva pădurii, iar acest balans între grija pentru detaliu şi privirea panoramică devine tensiunea esenţială pe care trebuie să fii în stare să o ţii sub control.
O incursiune în care dai şi peste piedici serioase, câte o scenă, de exemplu, care nu vrea să se urnească din loc. E la fel ca atunci când, în viaţă, pare că nu mai poţi ieşi dintr-un necaz. Te gândeşti la soluţii, încerci tot felul de ieşiri, însă totul rămâne nemişcat. Din această comparaţie romanul iese în avantaj faţă de viaţă, fireşte, pentru că la scris poţi lăsa lucrurile aşa nedesluşite ca să începi să urmăreşti un fir nou, urmând să revii la pasajul dificil, pe când la trăit, chiar dacă, să zicem, pleci într-o călătorie, îţi schimbi profesia şi locul de muncă, emigrezi sau cine ştie ce altă schimbare radicală ţi se întâmplă, impasul rămâne, fiind de natură sufletească. Mai uiţi, e adevărat, dar nu te vindeci niciodată.
Şi nu numai scene care nu se mişcă… O frază mai lemnoasă, un cuvânt nepotrivit, o perspectivă prea livrescă sau prea neşlefuită, o intruziune prea evidentă a naratorului în viaţa personajelor sau o detaşare nefirească, un ton inadecvat, în fine, o mişcare stângace de acest tip, doar unul din lucrurile astea şi toată construcţia, toată schelăria romanului la care lucrezi începe să scârţâie. De departe, în viaţă e mai convenabil, pentru că mai ai şanse, dacă greşeşti, să resetezi totul şi să te reabilitezi în ochii celorlalţi, pentru că se ştie, nimeni nu e perfect, iar oamenii înţeleg genul acesta de impas. Într-un roman însă, orice eroare pe care nu ai prins-o la timp te duce pe un drum fără întoarcere, din care nu te mai poţi salva decât scriind pur şi simplu o altă carte, pentru că întregul a fost compromis.
Îţi doreşti, când scrii un roman, să înaintezi mai mult pe seama poveştii şi a firului de viaţă care să te poarte mai departe şi mai puţin pe seama textului. Nu ocuparea paginii albe, fireşte, te interesează în primul rând atunci când scrii (deşi nici asta nu se ia din drum), ci acumularea unor tensiuni care să dea coerenţă întregului, pas cu pas, frază cu frază, pagină cu pagină. Eşti prins în ţesătura de nuclee emoţionale ale vieţii câtă vreme textul nu se substituie întâmplărilor şi momentelor şi nu devine scopul întregului efort. Tot aşa cum, dacă nu ţii cont de maniera în care textul se desfăşoară în toate direcţiile, aparent haotic, s-ar putea ca povestea să te trădeze şi să piardă din substanţă tocmai când crezi că ai prins un fir de înţelegere a lucrurilor.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Oare atât merit? Câteva cuvinte îngrămădite pe o foaie A4, ruptă neglijent de la jumătate?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
