Zilele trecute, în sfârşit, reuşesc să mă văd cu prietena mea la o cafea. E un fel de lege nescrisă între noi: nu trebuie să treacă luna fără să ne vedem. Și să povestim… subiecte cotidiene şi, din când în când, ne mai scapă şi câte un „remember” de când eram noi… copii.
Acum, că se apropie şcoala, am intrat în atmosfera care, fără să vrei, te întoarce în timp, la prima ta zi de elev. Primul buchet de flori, primul ghiozdan, emoţiile prin care am trecut la vederea primului nostru dascăl, primii paşi făcuţi într-un „pătrat” al vieţii, care practic, făcea parte din societatea în care noi, la vremea respectivă, păşeam stângaci, emotivi şi debili, fără să ştim încotro duce.
Şi râdeam, şi povesteam, şi parcă retrăiam clipele în care dimineţile erau „crunte” la trezire sau când fundiţele stăteau strâmb, iar inelul de la cravată era de negăsit. De ciorapii făcuţi praf în genunchi sau de “drăgălăşenia” pe care o avem faţă de vreun coleg.
Nu ne-au scăpat nici amintirile legate de fiecare dictare, lucrare, extemporal sau odioasele teme pe care ni le dădeau acasă, inclusiv pedepsele de la colţu’ ruşinii, atunci când nu erai prieten bun cu disciplina.
Am considerat tot timpul primii ani de şcoală ca fiind pilonul principal al viitorului adult. Sunt anii care te educă, te fac responsabil, te învaţă să trăieşti împreună cu alţii şi să dai piept cu micile probleme pe care le poţi avea la acea vârstă. Practic, este începutul şlefuirii fiecăruia dintre noi ca individ al societăţii.
Și nu mică mi-a fost mirarea, când mi-a mărturist că o amică a hotărât să nu-şi înscrie odrasla în niciun fel de instituţie de învăţământ, indiferent dacă vorbim de stat sau privată.
A decis că cel mai bine pentru copil este să facă şcoală acasă, frecventând doar aşa zisa perioadă de evaluări.
– Motivul?
– Şcoală îl strică!
– Îl strică şcoala?! Mai exact?
– Zice că este un copil extrem de bun în tot şi toate. În ciuda vârstei pe care o are, ştie deja să scrie şi să citească în limba română, iar la engleză este deja avansat. Practic, în primii ani de şcoală n-ar face altceva decât să se plictisească, pentru că n-ar avea ce să înveţe.
Sinceră să fiu, mi-a luat ceva timp să-mi revin. Mi-e greu să înţeleg şi să accept că, în viziunea unui părinte, şcoala înseamnă doar scris, citit, şi „talente” bilingve.
Cum să privezi un copil de tot ce înseamnă emoţii, trăiri sau contactul cu o lume, dincolo de casă. De tainele şi descoperirile a ceva nou care vin în fiecare zi. De păreri împărţite, de comunicările în grup, care nu fac altceva decât să-ţi stimulze gândire, să-ţi crească limitele toleranţei faţă de cei care nu sunt ca tine?
Cum să privezi un copil de gustul victoriei, atunci când munca lui e recunoscută în faţa tuturor? Cum să nu-l laşi să fie capabil să-şi accepte şi eşecurile?
Cum să-l privezi de factorul concurenţei sau al ambiţiei proprii, care, aşa cum bine ştim, îl avem în ADN toţi?
Cum să-i temperezi impulsurile necotrolate şi să-i stimulezi dorinţa de a-şi demonstra capacitatea, dacă nu îndemnându-l să se dăruiască, să le fie ajutor celor mai puţin norocoşi?
Ținându-l acasă, nu faci altceva decât să-l împiedici să-şi împartă inclusiv temerile sau slăbiciunile, atunci când nesiguranţa, pentru un motiv sau altul, pune stăpânire pe el. De multe ori, dascălii sunt cei în măsură să vadă astfel de situaţii şi să intervină în maniera în care un părinte n-ar putea vreodată s-o facă.
Şi, nu în ultimul rând, cum să-ţi permiţi să scoţi un copil dintr-un curs normal al vieţii, care nu face altceva decât să-l ajute să crească, să-l educe şi să-l şlefuiască pentru viața din cetate.
Privându-l de toate lucrurile de mai sus, probabil Eul lui n-ar fi la fel. N-ar şti ce-nseamnă „a împărţi”, pentru că niciodată n-a împărţit o gumă de şters, făcând-o jumătate cu colegul de bancă. N-ar şti niciodată ce înseamnă „părerea mea”, pentru că n-a învăţat atunci când trebuia ce înseamnă să împarţi idei. Probabil „victoriile” le-ar împărţi doar cu el, pentru că n-a învăţat niciodată să strige în grup „Uraaaaa! Suntem campioni”. „Eşecurile” le-ar simţi de două ori mai grele decât sunt, pentru că n-a ştiut niciodată ce înseamnă „Stai linştit, colegu’! O să treacă! Sunt lângă tine”.
Poţi învăţa toate lucrurile astea, acasă, de unul singur, copil fiind? Te poţi dezvolta emoţional dacă împărţi tot ce ai doar tu cu tine?
– A mai zis… nu vrea să înveţe să înjure şi să se destrăbăleze. Mai exact, unul dintre motive.
-De ce? Ei, ca părinţi, n-au făcut-o? Înjurătura e o crimă care creează dependenţă? Destrăbălat înseamnă că eşti şi prost? Înseamnă că eşti lipsit de educaţie?
După părerea mea, este o atitudine care, de obicei, nu vine împrumutată sau copiată. Ţine de fiecare copil (individ) în parte. Oricum ar fi, asta nu înseamnă că destrăbălare = acumulare de defecte.
Dragii mei, nu ştiu cum şi în ce fel vedeţi sau consideraţi astfel de hotărâri ale părinţilor. În ceea ce mă priveşte, la cum mă cunosc şi cum sunt construită, dacă părinţii mei ar fi făcut o alegere de acest fel şi nu m-ar fi aruncat în braţele societăţii, probabil, la ora la care va scriu, eram, fără doar şi poate, vreo şefa de promoţie, vreo persoană cunoscută… într-un luxos sanatoriu!
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Bolile cu transmitere sexuală – o mare problemă în lipsa educației
Nu spune! Nu spune ce gândești, ce faci, ce simți! (reminiscențele comunismului)
Un kilogram de… bucurie, vă rog!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
