E aproape imposibil ca un cinefil să nu fi auzit vreodată refrenul «Moon River/ Wider than a mile/ I’m crossing you in style/ Someday… » De la Frank Sinatra la REM, mai toți muzicienii au intonat melodia lui Henry Mancini, compusă în mod special pentru filmul realizat de amicul său, Blake Edwards. Așadar, memoria ne-o în fățișează, în acest context, pe delicata Audrey Hepburn, murmurând suav și atingând, cu lungile-i degete, coardele chitarei. Când un realizator de success (comediile bine „prizate” de public: Pink Panther & The Party) întâlnește o actriță, a cărei eleganță naturală va fermeca generații întregi, nu poate rezulta decât o capodoperă, la fel de dulce precum o cupă de șampanie și la fel de amăruie precum o zi în care ploaia nu mai încetează.
Breakfast at Tiffany’s continuă să seducă spectatori, iar copiile sale se vând în peste 30 000 de copii anual. Calitățile sunt vizibile și astăzi, la aproape 60 de ani de la apariție (1961): imaginea (Technicolor) semnată de Franz Planer este frumos echilibrată, culoarea fiind în aceleași tonuri pe tot parcursul peliculei (fie în exterior, fie în interioare). Sunetul lui Hugo Grenzbach și John Wilkinson e de prim rang, iar montajul realizat de Howard A. Smith este excelent.
«Este povestea unei fete care trăiește singură și care e plină de temeri.» Iată cum o descria Paul Varjak (fermecătoarul George Peppard), un tânăr scriitor aspirant la glorie, aflat în pană de inspirație (totodată, gigolo pentru o damă matură, dar bogată) pe tinerica sa vecină, cu voce voalată, Holly Golightly – Lula Mae Barnes (numele ei real). Aparent, Holly era o femeie plină de viață, care „respira doar fericire”. Zilele sale se derulau între cupe de șampanie rostogolite de la prânz și scurtele escapade până la teribila «Sing Sing» pentru a recupera un „buletin meteo” de la vreun „naș” mafiot, culminând cu zgomotoasele petreceri din apartamentul ei. Nu știm sigur ce fel de activități desfășura Holly pentru a-și subvenționa trebuințele, dar ne este permis a crede că, în timp ce domnii îi ofereau 50 de dolari pentru a se „(re)pudra” în toaletele cluburilor de noapte, nu ne putem aștepta să fi făcut „conversații de salon”. Burlăcița vioaie căuta „tătuci” bogați care să devină o cârjă aurită cu care să înlăture dureroasele traume ale copilăriei curmate brusc. Fericirea acestei tinere era prea zgomotoasă ca să poată fi sinceră. Modul său de a vorbi încontinuu despre nimicuri, evitarea tăcerii, fentarea oricărei întâlniri cu sine și cu gândurile sale negre, ne lasă mari semne de întrebare. Cel mai bizar mod de a petrece un așa-zis mic dejun a fost o hălăduială printre luxoasele vitrine de la magazinul de bijuterii Tiffany’s.
Execentrică, sclipitoare, „defazată”, Holly e un veritabil personaj de cinema, ca și cum viața reală nici nu ar fi existat. Totuși, nimic din acest cortegiu de aparențe, croite cu dibăcie, nu o împiedică să fie umană, mai ales în momentele în care lăsa garda jos și nu își mai putea controla reacțiile. În fond, Holly rămâne fetița care-a ieșit brusc din copilărie și care a văzut viața în mai toate nuanțele ei, fiind nevoită să stea singură pe propriile picioare, deși era înconjurată de nisipuri mișcătoare. Tânăra gracilă și gălăgioasă visa la o libertate asigurată de un mariaj cu un bărbat bogat, dragostea nexistând într-o astfel de ecuație.
Adaptarea după romanul omonim (publicat în 1958) al lui Truman Capote se concentrează doar asupra unui personaj: Holly și evită filonul tragic. Celelalte personaje sunt fascinate de șarmul și de extravaganța acestei tinere și i se subordonează. Cel care o analizează și conferă poveștii un punct de vedere este scriitorul Paul Varjak. El este persoanjul care ne-o prezintă pe Holly obiectiv: o pasăre închisă într-o colivie aurită, care mai scapă pe ici-colo și rătăcește fără rost, dar care se întoarce rapid, fiind incapabilă să se adapteze lumii înconjurătoare și «ticăloșilor» care-o populau. În cvasi-totalitate, scenele filmului se derulează într-un imobil în care viețuia Holly și, prin care, Blake Edwards încearcă să ne ilustreze modul în care se derula existența acestei „Luminițe”. Excentricele ei escapade o făceau să revină în acel spațiu în care ea se considera apărată, chiar dacă inima sa devenise aproape imună la dragoste.
Pentru o astfel de eroină, Blake Edwards se gândise să o distribuie pe Marilyn Monroe (care turna The Misfits). Se pare că cel mai renumit sex-symbol feminin avea să sufere după această premieră, conștientă fiind că ratase o ofertă de calibru. Bunăoară, șansa de a primi „rolul vieții” sale i-a revenit lui Audrey Hepburn. Actrița i-a împrumutat lui Holly Golightly fragilitatea și eleganța dusă la rafinament. Așadar, cele mai mari orori puteau fi rostite cu clasă, fără pic de vulgaritate, iar rochiile semnate Givenchy păreau turnate pentru gracila ființă care hălăduia dimineața pe trotuarele din Fifth Avenue/New York.
Citiți povestea:
Breakfast at Tiffany’s: de ce Audrey Hepburn a câştigat rolul creat pentru Marilyn Monroe
Firescul era la el acasă, Holly Golightly devenise ea. Prin urmare, și cineastul a renunțat la glumițele de tipul celor din «Laurel & Hardy» și-a abandonat gagurile burlești. Realizatorul a abordat tonalitatea comicului matur, adesea tragic, după modelul lui Chaplin. Chiar dacă există multe gaguri, ele sunt ritmate de muzica (jazz) lui Henry Mancini, iar impresia generală devine una de film dulce-amărui. Să nu uităm că în anul în care se realize pelicula, funcționau încă restricțiile impuse de „Codul de producție” în ceea ce ținea de portretizarea prostituției pe ecran. Cu toate acestea, ecranizarea se îndepărteză de la profunzimile romanului și se rezumă la o prezentare holywoodiană a unei femei cu spirit liber („free-spirited women”) devenite aici un fel de «fetiță pierdută în marele oraș».
Chiar dacă are parte de „happy-end”/final fericit, Breakfast at Tiffany’s lasă loc de interpretări și de o suită de întrebări: Ochelarii negri chiar puteau să-i ascundă lacrimile ? Și-au terminat micul-dejun la Tiffany’s? Chiar ar fi putut Paul să o facă fericită pe Holly, fără să o sufoce? Pelicula rămâne cel mai celebru cocktail de sofisticare urbană, în care anxietățile sunt date uitării într-un nostalgic Manhattan, în care întreg New York-ul devine terenul de joacă al unor tineri aflați la răscrucea timpurilor (finalul anilor ‘50 și început de ’60). Locul de joacă al identității și al pretenției, completat de măști, duce la o pisică îmbibată de ploaie pe o alee murată de apă (parte integrantă a artifcialității identității). Avem încă nevoie de această ecranizare, fie și sentimentală, ca să găsim adevărurile din spatele sofisticării, așa cum ne place să admirăm, ca și Holly, infinitele sclipiri ale diamentelor.
Regia: Blake Edwards
Scenariul: George Axelrod (după romanul omonim scris de Truman Capote)
Imaginea: Franz Planer
Montajul: Howard A. Smith
Muzica: Henry Mancini
Producători: Martin Jurow, Richard Shepherd
Distribuția:
Audrey Hepburn (Holly),
George Peppard (Paul),
Patricia Neal (Mrs Failenson),
Buddy Ebsen (Doc Golightly),
José Luis de Vilallonga (José),
Alan Reed (Sally Tomato),
Stanley Adams (Rusty Trawler),
Mickey Rooney (M. Yunioshi)
Durata: 1h55
Pe Mădălina o puteți găsi și aici.
Citiţi şi
Robert Wolders – bărbatul care a făcut fericite câteva mari actrițe
Cum să-ţi fie ruşine în public la braţul lui Marilyn Monroe?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
