De ce m-am îndrăgostit de Scarlett O’Hara? Sau nu de Rhett Butler? Nu, nu am vreo orientare sexuală incertă, doar că la treisprezece ani când am făcut-o (când m-am îndrăgostit, adică, GOD!!) nu prea știam cu ce se mănâncă asta. De, eu minoră, vremea lui Ceaușescu plină de restricții de tot felul, vreun sărut mai acătări vedeam doar pe bulgari, și aceia prinși cu purici.
Era sfârșit de septembrie, într-o zi de luni. Sâmbătă urma să împlinesc 13 ani. Cu o săptămână înainte, am aflat că la cinematograful Independența (nume predestinat) din orașul meu, urma să difuzeze filmul „Pe aripile vântului”. Eram mare amatoare de filme. Și de cărți. Și de orice presupunea scris și citit. Urmăream filmele de la televizor cu o rigurozitate demnă și specifică unei voințe de fier care ar fi, pare-se, „obligată” să facă acest lucru. Nu erau prea bune pe vremea aceea, multe rusești, cehe, poloneze, românești etc. Dar eu le urmăream pe toate. Aveam caiete întregi unde notam data, filmul, subiectul și actorii. De plăcere. Pe atunci, un film la cinematograf costa 6 lei. Unul mai bun, 12 lei. Cele foarte bune costau 24, chiar 36 de lei. „Pe aripile vântului”, bineînțeles, era cotat la 36. Urmăream săptămânal filme la cinematograf, altă lume, altă deschidere, era cald și frumos, erau filme și de la orele 21, serile erau sigure și liniștite. Week-end-urile calme și fără mijloace de transport. Doar biciclete. Bulevardul era liber, iar mașinile mai rare, circulau doar cele cu /fără soț.
În week-end-ul de dinaintea săptămânii cu pricina, părinții mei fuseseră la librăria Mihai Eminescu din București, unde stătuseră la o coadă imensă (pe atunci lumea încă citea!) ca să cumpere romanul Pe aripile vântului. Erau patru volume în acea editură. Mama îmi povestise pe scurt filmul, abia așteptam să-l văd. Dar mai întâi, am vrut să citesc cărțile. Să le termin înaintea zilei de sîmbătă, când urma să-l văd.
Și… le-am citit. Dimineața mă duceam la școală, îmi făceam temele cu conștiinciozitate (eram premiantă!), apoi citeam. Nu citeam, sorbeam. Nu prea aveam timp ziua și mă prindea noaptea târziu cu romanul în mână, citeam la bucătărie într-o poziție precară, ca să nu-mi deranjez părinții și sora. Eram un zombi. De la primele pagini mă captase cartea, citisem bineînțeles și prefața, despre viața scriitoarei Margaret Mitchell, al cărei unic roman era acesta, inspirat în mare parte din viața reală. Fusese mai întâi de toate jurnalistă, scrisese inclusiv despre generali ai Războiului Civil (subiect cu care era familiarizată, datorită strânsei legături pe care o avea cu bunica sa, bună cunoscătoare a Războiului de Secesiune), apoi, după ce s-a căsatorit în 1926, începe să scrie romanul. A avut un drum lung, a lucrat aproximativ 3 ani la el, eroina principală a avut numele Stormy, apoi Pansy, rămânând stabilit la Scarlett. După încă 6 ani, scriitoarea (impropriu zis, căci va deveni scriitoare abia după apariția romanului) va avea bucuria să-și vadă cartea tiparită și distribuită, recunoscută ulterior la nivel internațional.
Și a ajuns și în casa mea. În mâinile mele. Interesant cum poți învăța despre istoria unui popor numai citind cărți inspirate din aceasta. Așa învățasem despre istoria Franței și succesiunea regilor, datorită muschetarilor începuți din clasa a treia și a lungii serii cu viața celor patru prieteni. Așa am aflat și despre Războiul de Secesiune American, ale căror zece state în care sclavagismul era legal (printre care și Georgia lui Scarlett) s-au separat de cele din nord care l-au ales ca președinte pe Abraham Lincoln. Scarlett mi-a devenit model. Iar Rhett viitor soț. Nici nu concepeam să nu mă mărit la vremea cuvenită cu un individ hotărât, brunet și cu păr pe piept (ceea ce, între noi fie vorba, s-a și întâmplat). O imitam pe Scarlett, stabilisem culoarea verde ca preferată (ulterior am renunțat la asta, era chiar exagerat) și-mi încingeam talia cu centuri late, ceea ce mi-a fost și-mi este de folos (nu din punct de vedere medical, ci estetic).
Am terminat cărțile până vineri, iar sâmbătă, de ziua mea (nici nu-mi puteam închipui cadou mai frumos) am văzut filmul. Și-acum mi-aduc aminte ce impresie mi-a lăsat. Chiar de la primele minute când Scarlett era așezată pe scară între gemenii Tarleton… eram atentă și la distribuție, la regizori, scenariști, producător, muzică, costume, dialoguri, diferența dintre carte și film. În general prefer cărțile filmelor. Dar aici n-am putut stabili nicio barieră, filmul a fost pur și simplu la înălțime. Nu-mi aduc aminte ce așteptări aveam de la el, dar, cu siguranță, le-a întrecut pe toate. N-a fost un film siropos, la 13 ani proaspăt împliniți nu căutam neapărat romane de dragoste, citisem în mare parte cărți de spionaj și polițiste (seria de 9 cărți cu personajul agent Ducu Mănăilă, de Theodor Constantin fiind preferata mea). Începusem să decupez din almanahurile despre actori poze și informații de tot felul despre Pe aripile vântului. La școală și apoi târziu, până în anii de facultate inclusiv, îngroșam literele S și R, ceea ce chiar mi-a creat probleme la Bacalaureat (nu grave, l-am luat,cu notă mare!). Cumpăram postere, lipeam pozele în camera mea, scriam mici eseuri, iar personajele feminine erau invariabil brunete, cu talie subțire. Nu m-am depărtat nici în anii următori de Scarlett. Și acum mă bântuie frumos, am recitit romanele din an în an, am învățat pe de rost citate și pagini întregi, am revăzut filmul de câte ori mi-am dorit, am citit, bineînțeles, și continuarea scrisă de Alexandra Ripley (Margaret Mitchell murise într-un accident de mașină la 48 de ani). Știați că cele patru volume ale romanului din acea editură a copilăriei mele se terminau cu cuvintele „arde”, „milă”, poftă”, „zi”?
A fost marea pasiune a vieții mele. Ulterior au apărut și altele, dar aceasta s-a menținut pe parcursul vieții. Nu știu în ce fel impactul cu romanul/filmul mi-a schimbat sau înrâurit viața. Știu doar că „nu mă iubeai când m-am însurat cu tine. Dar smintit cum eram, credeam că te pot face să ţii la mine. Poţi să râzi, dacă vrei, dar mă gândeam să am grijă de tine, să te răsfăţ, să-ţi dau tot ce voiai. Voiam să mă căsătoresc cu tine şi să te ocrotesc, să te las să faci tot ce pofteşti ca să fii fericită. Trecuseşi prin atâtea. Nimeni nu ştia mai bine ca mine prin câte ai trecut, şi voiam să lupt eu în locul tău. Voiam să te joci ca un copil, un copil curajos, încăpăţânat şi neînţelegător.”
Guest post by Arestatul fără umbră
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Top 25 cele mai bune replici din filme din toate timpurile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
