Astăzi, 16 septembrie, am dat știrea că într-un sat de munte, Nucșoara, se stinsese ultima supraviețuitoare a celui mai longeviv grup de rezistență anticomunistă. În câteva ore, Marina Chirca a strâns de dincolo de viață 779 de likes, 5 tweets și 2179 de cititori ai poveștii ei. Lucru care nu ni se întâmplă nici în fiecare zi și nici cu oricare articol, oricine l-ar semna și orice titlu i-ar da. Și, deși poza îi prevenea că nu vor găsi acolo vreo știre de “senzație” în accepțiunea maculată a termenului, oamenii l-au deschis. Iar pentru asta le sunt recunoscătoare.
A fost dovada că nu suntem rătăciți cu totul, cu toții. Că ne plac istoriile despre rădăcinile adevărate, că vrem a le cunoaște și recunoaște. Că în astfel de povești ne regăsim suflul, credința, speranța, modelul, sensul vieții. Cel în căutarea căruia umblăm fiecare după capul lui pe toate cărările ei. Până când ni se aprind luminițe, lumini sau chiar focuri călăuzitoare.
Marina Chirca va mai trăi cât vor trăi și cei care-și vor aminti de ea. Acum, mai suntem încă destui pentru care comunismul și rezistența anticomunistă au înțeles. Dar dacă ea, Elisabeta Rizea și celelalte 32 de țărănci luptătoare (liga femeilor extraordinare, cum le-am găsit numite aici) nu-și vor găsi locul în cărțile de istorie, îngropate cu adevărat vor fi și amintirea dârzeniei și curajului lor, pierdută. Iar copiii noștri nu vor mai înțelege nimic. Vor crede doar ce vor vedea și cei aproape 24 de ani în care exact asta s-a întâmplat ne dau deja frisoane.
O fi, n-o fi normal, să vorbești cu morții, nu știu, dar știu că nu-s nici prima, nici ultima care simte nevoia asta atunci când n-a apucat s-o facă în timpul vieții cuiva și au rămas întrebări nepuse.
“Dragă Marina Chirca, femeie simplă, de la țară… Cine te-a învățat să-i fii credincioasă unui om dincolo de omeneasca frică de durere și de moarte. Că azi, trădările sunt multe și de bună voie… Cum de v-ați adunat atâtea femei în jurul unor bărbați și nimic nu v-a dezbinat? Azi, și dacă sunt trei, fiecare din ele se teme să se-ntoarcă cu spatele la celelalte două. Cine v-a-nvățat demnitatea? Că azi e un fel de cenușăreasă printre atributele noastre de supraviețuitori. Cine v-a-nvățat să mințiți doar pentru a salva alte vieți, nu și pe-a voastră? Azi, mințim fără vreun rost în cel mai bun caz, dar de obicei ca să ascundem ori să facem un rău. De unde ați învățat dragostea până la moarte pentru un singur bărbat? Că, azi, iubirile mor foarte tinere, cu mult înaintea oamenilor. Cine v-a-nvățat solidaritatea? Acum, Marina, nepăsarea e mai tare. Din ce ți-am spus că se întâmplă pe la oraș, ai putea crede că ne-am păcătoșit cu totul, că nu mai știm de bine, de omenie, de dreptate. Mai știm, Marina, și uite, multora le pare rău că te-ai dus înainte de-a te cunoaște mai bine, deși Dumnezeu te-a lăsat destul printre noi. 98 de ani. Dar vrem să fim și mai mulți care știm. Și-o să fim. Odihnă ușoară, femeie care ai trăit cu rost!”
Citiţi şi
România eternă și deloc fascinantă. Cum se încheie războiul proștilor cu lumea
Atenție la clișeele „corecte politic” care manipulează votul!
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
