Chiar dacă nu știa asta, Alexandru nu era născut să scrie reportaje la o gazetă muribundă sau să le predea unor adolescenți analfabeți lucruri care nu aveau pentru ei nicio importanță.
Nu mi-l amintesc făcând ceva comun: detesta orarele comune de muncă, vacanțele obișnuite, vacanța de vară și vacanța de iarnă, slujbele bine plătite și plebea obsedată de plinul mațelor, nu dăruia mărțișoare și nu făcea nimic din ce era la modă, nici măcar nu purta haine la modă, iar despre toți oamenii care nu erau împotriva epocii noastre avea o părere cât se poate de proastă.
Alexandru găsea toate onorurile postume drept jalnice farse și statuile, toate, le găsea grotești, posomorâte și demne de milă. I-ar fi dat afară pe tâlhari din hemiciclul puterii, cu neîndurătoare lovituri de bici, ca la alungarea din templu.
Toată existența acestei nesfârșite, lugubre vermine umane, pungași mumificați în demnități publice, solemni în redingotele lor atât de ridicole, cu toții gravi în pozele oficiale, istoviți de atâta importanță de sine, toată această existență îl scârbea și atunci, sub cumplite atacuri de furie, visa la o altă orânduire, fără vârstă și, poate, fără prihană, splendidă și imposibilă, oricum, inumană.
Îi iubea pe cei sortiți să fure din buzunarele nădragilor, pe marile bulevarde ale metropolelor americane, să fure cu venerație, cu respect pentru faptele lor haiducești, pe vagabonzii care dormeau înveliți în ziare în răcoarea de zahăr a nopților de vară, pe copiii care le lustruiau pantofii domnilor în praful Orientului, pe neștiutele sfinte care le dăruiau curajoșilor băiețandri primele lor nopți de iubire, pe șarlatanii de geniu ai întâmplărilor mărunte și pe îndrăgostiți, ultimii neobosiți căutători ai imposibilei fericiri depline.
Nimic din ce se întâmpla, din ce se întâmpla cu adevărat, vreau să spun, în timpul nostru nu i se potrivea, era dezolat că trecuse timpul marilor descoperiri geografice, al marilor aventurieri, al războaielor sfinte, al marilor nelegiuiți, al marilor pirați, al marilor romantici, al ultimilor mohicani, timpul celor care au curajul să se sinucidă încă tineri, scuipând în fața vieții toate adevărurile pe care le ascundem din lașitate, cu dezgustătorul conformism al celei mai odioase fraze omenești: „Asta-i viața!“.
Bineînțeles că Alexandru știa să fie și ticălos, dar avea întotdeauna o idee mai înaltă care să justifice o ticăloșie și, oricum, numai dintre acelea minore, de aceea e de mirare că a putut trăi chiar și cât a trăit pe pământ.
Incapabil să îi suporte pe imbecili, să dea și să ia șpagă, să pupe mâini sau dosuri, să se lase flatat, să urmeze o turmă, să nu își arate pe chip dezgustul față de prostie, fudulie, lăcomie și lene. Față de cei mândri, de cei desfrânați și de cei mânioși avea o oarecare înțelegere, dar acestea erau singurele concesii pe care le făcea păcatelor capitale.
Refuzurile sale în fața vieții au fost nenumărate: a refuzat să conducă și să se lase condus, să se înroleze și să tacă, să tragă sforile ascuns după draperiile roșii, sau galbene, sau albastre ale puterii, să exploateze și să facă profit, să intre în casele necunoscuților și ale cunoscuților și să ia tot aurul posibil, profitând de politică sau de ușile uitate deschise, de nunți sau de priveghiuri.
Complet inutil ordinii sociale, Alexandru nu putea să trăiască decât pentru frumusețea pură. Orice adunare, mai ales cele ale poeților, ba chiar chiar și cele ale cititorilor, îl întrista ca o moarte.
El a trăit ca un lup și tot așa a murit, disprețuia și elogiile, și criticile, mereu găsea că e prea puțină tăcere între oameni, animale care vorbesc și când n-au nimic de spus.
Mai mult: nu aducea niciun martor în apărarea sa și se lăsa judecat fără să se apere, ca un profet năpădit de greață. Da, e o minune că s-a putut îndura atâta timp pe sine, poate că avea și ceva de erou necunoscut și nerecunoscut, deși îl disprețuia și pe Napoleon scriindu-și memoriile pe insulă, cu grijă să nu arate că a fost și un monstru, cum sunt îndeobște oamenii.
În felul său ciudat, Alexandru era cel mai curajos bărbat pe care l-am cunoscut; e mai greu să eviți toate războaiele decât să le câștigi, acoperindu-te de glorie și de rușine. Iar eu, eu eram acea banală evreică intelectuală, de care orice om sănătos la cap e dator să se ferească.
Când făceam dragoste, crucea de aur de la gâtul lui Alexandru se pierdea în steaua lui David de la gâtul meu, iar asta era o imagine minunată. Nu cred că m-a iertat, însă, că am îndrăznit să îl înving la jocul de șah.
Am văzut împreună Havana, i-am vizitat mormântul lui Capablanca și atunci chiar era emoționat. Erau puține lucrurile care îl mai emoționau: negrii care își câștigau pâinea ca statui vivante, marea fără corăbii, praful de pe mesele de lemn, splendoarea mizerabilă a clădirilor coloniale prăbușindu-se. Eu nu prea îi citeam poemele și asta îl făcea cumva fericit, „Gloria literară e pentru nebuni și limbrici“, așa se apăra. Cunoscuse prea multe femei care l-ar fi recitat trecătorilor oarecare de pe străzi, vagabonzilor și doamnelor în haine de blană, corporatiștilor cu titluri pompoase, adolescenților triști, gloatelor de pe stadioane și pensionarilor, foștii brigadieri de pe șantierele patriei din cealaltă epocă.
Eram doi oameni care știau să se ferească de rutină: eu îi îngăduiam amantele cubaneze, el îmi îndura amanții cubanezi, probabil că îmbătrâniserăm împreună înainte de timp.
În alte vremuri, și eu, și el am fi sfârșit arși pe rug. Ni s-ar fi potrivit totuși anii ’20 ai secolului trecut – sau cel puțin așa ne plăcea să credem. Să trăim numai și numai atunci: între un război și următorul, dansând ca înainte de sfârșitul lumii, uluindu-ne de viteza autoturismelor și de banalitatea apocalipsei, pierzându-ne mințile cu jazz și alcool, spulberând tabuurile, dezgolindu-ne fără rușine trupurile pe Coasta de Azur, înainte de a fi internați în același ospiciu, pierzând deci tot, în afara unor dâre de lumină din vremurile bune de altădată, de când eram camarazi pe aceleași baricade; și, la sfârșit, moartea noastră prematură, sângele nostru cotropit de otravă.
Ați observat că, atunci când își imaginează alt destin, oamenii nu sunt niciodată săraci? Adevărul e mai incomod: pentru Havana, eu am risipit o mică moștenire, altfel, ar fi trebuit să muncim doi ani încheiați ca să ajungem să vedem ceea ce cubanezii văd de când se nasc.
Am fi vrut să ne fi născut acolo, nespus de săraci, să trăim în locul acela, îmbogățindu-ne doar inimile, și să fim înmormântați în oraș, într-o asurzitoare tăcere, iar toți cubanezii întâlniți pe drum ar fi vrut viețile noastre de păsări fără colivie.
Ei nu știau că de unde venim noi, oamenii au devenit automate, mașinării sterile, care și-au pierdut orizontul, deci nemărginirea. Era un paradox pe care ne plăcea să-l admirăm și să îl întoarcem pe toate fețele, ca pe un diamant imposibil de povestit.
Puteam trăi unul lângă altul fără măști și ne era de ajuns asta. Poate că nu o să mă credeți dacă vă spun că serile pe Malecón discutam despre Visul unui om ridicol cu atâta seriozitate, că Dostoievski s-ar fi prăpădit de râs. Și mai era ceva ce nu reușeam niciunul să înțelegem: cum au putut oamenii să se împace cu tot absurdul existenței?
foto: beyondtheordinary.co.uk
Apoi asfințea și valurile se spărgeau cu melancolie de această faleză pe care ne-am fi putut pierde la nesfârșit, fără să ne plictisim și fără să ne simțim vreun pic vinovați, lăsându-ne devorați de lentoare, gata să murim de foame ca pe o cruce, și toate problemele pur teoretice nu mai aveau nicio însemnătate.
Dar de cele mai multe ori nu ne gândeam la nimic, eram pur și simplu îmbătați, eu cu daiquiri, el cu mojito, împăcați cu lumea și abandonați istoriei, părăsiți de dorința de răzbunare, eu fermecată de cuvintele străine din limba spaniolă vorbită de creoli, Alexandru de luciul marin al minunatelor corpuri ale negreselor. Cele mai înnebunitoare, știu, erau voluptoasele fecioare, trupurile neîncepute, ele îi ascuțeau simțurile ca unei feline turbate.
Am putut, în numele nopților noastre havaneze, să îi iert lui Alexandru totul; totul, mai puțin această moarte, înainte de timp, scandaloasă și inutilă.
Citiți și
O poveste de dragoste – Olga
O poveste de dragoste – Sonia
O poveste de dragoste – Lia
A doua scrisoare către Livia
Liza – o poveste
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
