Pe 2 august s-a împlinit un an de când ea nu mai este. Îmi tresare inima ori de câte ori dau de comentariile și postările ei pe fb.
Vă pun aici un omagiu, o poveste pe care o să o găsiți și în carte.
Sânziana
„Nu știu cât de «mare» mă consideri tu, dar eu nu am decât 21 de ani, așa că nu sunt suficient de bătrână ca să mă iei cu «dumneavoastră». Despre mine ce să-ți spun? Sunt studentă în anul IV la Conservatorul «Ciprian Porumbescu», la clasa de Compoziție.“ Așa începea lunga mea prietenie cu Daniela Claudia Nacu. Ea avea 21 de ani, eu, 16. Era septembrie și școala începuse de câteva zile. Urma un alt an la internatul din orașul în care mergeam la liceu. Împreună cu două prietene, o convin sesem pe doamna pedagog să ne lase la concertul de la Casa de Cultură, aflată la doi pași de internat. Deveniserăm experte: ajungeam acolo după începerea concertelor, când controlorul biletelor părăsea poziția, și intram nestingherite. Nu-mi amintesc prea multe din concert, dar fata blondă, cu aer dulce și copilăresc și o voce înmuiată în miere, m-a fermecat pe loc. La sfârșitul concertului, m-am dus direct la ea ca să-i cer un autograf. Mi l-a dat pe o poză cu formația în care cânta, Trio Expres.
La sfârșit mi-a scris și numărul ei de telefon. „Dacă vrei să vorbim“, mi-a zis. Nu avea aere de vedetă – iar asta spune multe despre educația, inteligența și frumusețea ei sufletească.
Au urmat numeroase scrisori lungi și vederi pe care nu uita să mi le trimită de prin turneele ei din țară, iar mai târziu, din străinătate. Prima ilustrată din străinătate a fost din Florența, „cu salba ei de poduri florentine“, după cum scria undeva pe spate.
În perioada turneelor în străinătate, vorbeam des cu bunica ei, de care Claudia era foarte legată și grija căreia o purta ori de câte ori pleca în turnee. Se plângea de dureri de mâini și de picioare, iar eu îi dădeam rețete naturiste din revista Magazin. Nu funcționau, dar îi plăcea să povestim.
Gândindu-mă acum la bunica ei, o femeie frumoasă, micuță, delicată și firavă, mi-o imaginez pe Claudia așa cum ar fi putut să devină. Bunicul era un bărbat înalt și frumos, care nu se băga în poveștile noastre când se întâmpla să le calc pragul. Saluta și dispărea dincolo de ușile înalte, în casa lor aflată nu foarte departe de Gara de Nord. Bunica ne servea cu prăjituri, limonadă și cafea. De două ori am fost să o văd pe Claudia cântând la hotel Dorobanți, unul dintre cele mai șic hoteluri din Bucureștiul anilor ’80. Îmi amintesc că, înainte de spectacol, pe terasa restaurantului, unde stăteau la o cafea și o țigară artiștii, am văzut-o pe Monica Anghel. Mi se părea incredibil să fiu atât de aproape de starurile pe care le vedeam doar la televizor. Dar Claudia nu se comporta deloc ca o stea capricioasă. Era o tânără superbă, cu un zâmbet larg și o voce caldă și catifelată, nu doar atunci când cânta.
Anii au trecut și amândouă am părăsit țara, la distanță de un an una de cealaltă, astfel că o perioadă ne-am pierdut. Apoi au murit și bunicii, puntea dintre noi. Mulți ani mai târziu, Claudia îmi scria:
„Când am sosit în grabă, de una singură, direct la spital, el zăcea într-un pat, iar buni dormea în alt pat, să fie lângă el. El a deschis ochii, m-a văzut, a zâmbit și s-a luminat de fericire. Buni încă dormea, o ființă micuță, de 80 de ani. El mi-a arătat-o și mi-a zis: «Vezi ce frumoasă e?» Ea s-a trezit, m-a văzut, mi-a luat mâinile și mi le-a pupat. Chiar s-a înroșit ca o fetiță în obrajii palizi și scofâlciți, auzind complimentele lui. Și a rămas chipeș până în ultima clipă! Înalt, fără burtă, impozant! Îi plăcea să poarte șepci“.
„Telepatia asta dintre noi două chiar e ceva de speriat!“ obișnuia să îmi spună de multe ori când ne trimiteam mesaje în același moment și pe același subiect. Mi-a rămas de la ea rețeta aceasta, pe care o fac cel puțin o dată pe iarnă, de dragul ei:
„Hai că scriu totuși rețeta, o faci când vrei și dacă vrei. Sau dacă sunt copiii răciți. Carne de pui – de orice fel –, eu prefer pulpele dezosate, nu-mi place pieptul, dar nu contează. Se pun la fiert: ceapă, morcovi, usturoi (tăiat mărunt, bineînțeles), două roșii, doi-trei cartofi tăiați cubulețe, coaja rasă și zeama unei lămâi, kurkuma – aia galbenă, nu știu cum se spune la voi –, câteva boabe de piper, sare după gust. La sfârșit fierbi vermicelli și le adaugi în supă. Și pe mine m-au surprins ingredientele prima dată; nu e ca supa de pui pe care o știm noi, dar este delicioasă și de atunci doar așa o fac.“
Am trecut amândouă prin situații foarte delicate cam în aceeași perioadă, ne-am scris sute, poate mii de mesaje, ne-am încurajat, ne-am susținut, ne-am dat sfaturi, ne-am destăinuit secrete, ne-am spus adevăruri incomode, ne-am tras de urechi virtual, ne-am dat dreptate sau nu, am plâns, am râs și nu ne-am îndoit niciodată de prietenia și de iubirea pe care o nutream una pentru alta.
„Nu vreau să devin pesimistă, dar cred tot mai mult că artiștii din ziua de azi au devenit extrem de egoiști și axați pe ale lor, poate chiar invidioși și răutăcioși. Și poate nici nu-i vina lor, poate de vină e societatea în care trăim, care a devenit dură la maximum și fără niciun fel de atenție, compasiune sau empatie pentru alte persoane. E o atitudine pe care eu nu o înțeleg, dar în mod sigur n-o voi avea niciodată!“ îmi scria acum trei ani. Iar anul trecut: „Cara, mă simt optimistă și pozitivă în acest moment și aștept vești despre tine și familia ta. Să știi că te-am visat azi-noapte! Venisem în gară la Balș și mă așteptai cu mașina să mergem la vișin. Inimioara de la tine o port mereu, mi-a căzut odată după duș, pro babil am frecat prea tare cu prosopul, m-am speriat că s-a rupt. Îmi place tare mult! Te pupă cu drag, Sânziana!“ O răsfățam cu numele „Sânziana“ pentru că iubea lavanda și-mi aducea aminte de sărbătoarea Sânzienelor.
Când vorbeam, dacă se întâmpla să îi spun Claudia, mă certa râzând: „Heeii, ce ai, de ce nu-mi mai spui Sânziana, ești supărată pe mine?“ Când discutam despre problemele hormonale, zicea: „E mai natural să îmbătrânim, cu toate consecințele, de cât să ajungem ca alții care, sărmanii, se sting de tineri, înainte de vreme“. Au fost momente când puteai tăia cu cuțitul tristețea ei, dar vorbea despre ea natural, fără văicăreli inutile, cu o decență incredibilă.
Citesc de câteva zile mesajele de la ea și încă nu pot să cred că nu mai este. Ba au fost secunde când mă pregăteam să-i răspund, să continui schimbul de mesaje. Trăiesc cu un dor permanent în piept, cu un soi de regret neîmpăcat că a plecat atât de repede, atât de singură. Și mă topește gândul ăsta.
Primăvara trecută îmi scria: „Am ajuns la concluzia că viața e frumoasă și trebuie trăită și savurată la maxi mum indiferent de situație. Am crezut asta întotdeauna, dar a crede și a pune în practică sunt două lucruri foarte diferite. Eu am decis să o pun în practică. Aș zice cu orice preț“. Pe 11 iulie, cu doar câteva zile înainte de a părăsi definitiv scena vieții, a postat pe pagina mea de Facebook o vedere din Saturn, pe care i-o trimisesem prin anii ’80. La comentarii, am scris: „Amintiri din epoca de piatră. Câți ani au trecut de-atunci?“ Iar ea mi-a răspuns: „Ce contează? Bine că au trecut! Și să mai treacă încă pe-atâția!“ „…eu sunt o temerară și o neînfricată, nu mă tem de absolut nimic. Iubesc această lume, îmi iubesc viața așa cum e, iubesc oamenii, copiii și animalele.“
Sânziana, cea care iubea viața, oamenii, copiii și animalele, dar și muzica – această artă care i-a adus atâtea împliniri, dar și multe și mari nedreptăți –, a plecat într-o vară dintr-un an straniu, parcă suspendat în timp, când toată planeta se oprise din zumzăit, alergat, trăit. Avea încă multă viață de gustat, avea încă mult de iubit. Era un om singur și purta greutatea aceasta fără să se plângă, fără să pretindă, fără să ceară socoteală sorții.
O femeie frumoasă, cu un talent uriaș și o cultură de excepție, care vorbea perfect cinci limbi, o femeie căreia i-ar fi invidiat până și aristocrații eleganța, rafinamentul, bunul-simț și decența, care încânta pe oricine cu zâmbetul și vorba ei dulce. Nu cred că am mai auzit la altcineva un glas atât de frumos, de armonios și de cristalin.
A lăsat în urma ei melodii incredibil de delicate, de curate, de romantice, fără nicio urmă de vulgaritate sau de iz comercial ieftin. Unul dintre cântecele ei cele mai frumoase, Pasăre și stea, a cărui compoziție o semnează, spune astfel:
„Cred că în toate e un dor / Și o inimă ce bate, ca o pasăre ușor, / Cred că în toate e ceva / Dintr-o aripă în zbor și dintr-o stea. / La fel și noi ținem de-o iubire / Cu mult mai mare și mai grea, / Unind și pasăre, și stea, / De-aceea și în noi mereu va exista / Un dor de-a fi și pasăre, și stea. / Nici chiar soarele din zori N-ar avea vreun sens anume, / De n-ar da pe lume flori, / Cred că în toate e ceva / De fereastră larg deschisă și de stea“.
O stea luminoasă s-a mutat în cer. În nopțile de Sânziene, o caut mereu printre stele. Împreunez trei degete și fac semnul crucii peste cana de cafea aburindă, una dintre marile ei plăceri. Primească Dumnezeu sufletul Danielei Claudia, plecată în Împărăția Lui negrijită, nespovedită și fără lumânare. Rămân amintirile. Ea, nu.
Urmăriți pagina Mariettei , iar cartea poate fi cumpărată de aici.
Toate articolele scrise de Daniela, cea care iubea lavanda… (Lavender’s Blue)
Citiţi şi
Povestea pantofilor portocalii
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
