Recunoștința nu se învață. Sau cel puțin așa se spune. Sunt lucruri cu care te naști și (evident) lucruri cu care nu te naști.
A fi recunoscător nu cred că ține de valoarea lucrului pe care l-ai primit. Cred că recunoștința vine la prețul sentimentului pe care cel care a făcut ceva pentru tine l-a avut în momentul respectiv.
Una dintre bucățile pe care le iubesc cel mai mult din dramaturgia universală sună cam așa :
Ea: Ce mare lucru ți-am cerut? O pereche de sandale?
El: Oprește-te, te rog…
Ea: Pentru ce? Lasă să știe toată lumea că-n loc de sandale de vară, eu umblu-n papuci…
El: Oprește-te….
Ea: (țipând din ce în ce mai tare) De ce? Sandale, băi, sandale! Nu papuci! Mai ții minte ce mi-ai spus când ți-am zis că voiam sandale?
El: Te rog… te rog…
Ea: (țipând) Mi-ai spus că ”în papucii ăștia se poate trăi”! Io voiam sandale! Înțelegi, bă? Sandale! Cum are orice femeie! De nimic nu ești în stare!
El înghiți cu toată durerea pământului și lacrimile începură să-i curgă pe obraz. Cu ultimele puteri, vocea îi ieși sugrumată din piept.
El: Am muncit trei luni de zile în zloată și-n zăpadă pentru papucii ăștia, iubindu-te în fiecare clipă.
Știu că am mai spus asta undeva. La fel de bine știu că reprezintă o mare parte din relațiile umane, pline de durere, de nedreptate, de ambiguitate, de ambiții, de demonstrații, de furie.
Cred că oamenilor le lipsește ceva. Nu tuturor. Doar unora. Le lipsește partea acționării prin prisma emoției. Și mai cred că tot ce se spune, tot ce se întâmplă, nu prea mai poate fi șters. Îți mai astupi, îți mai îngropi, te chinui să te faci că nu s-a întâmplat. Doar că știi foarte bine că s-a întâmplat. Și că nu prea mai poate fi șters. Poate fi astupat, acoperit, iertat. Dar uitat, niciodată.
Cred că recunoștința vine la pachet cu sufletul. În general, nu cred în oameni răi. Adică nu cred că există apriori oameni răi. Cred doar că există oameni închistați, oameni care nu pot vedea mai departe de acțiunea de moment, oameni care își dau (sau nu) seama prea târziu. Câteodată e bine că e și prea târziu. Doar că uneori e… cam prea târziu.
Cu aceeași tarie cred că recunoștința nu are treabă cu iubirea. Nu trebuie să-l iubești ca să te porți frumos. Ar fi suficient să fii om. Pur și simplu om.
Citiţi şi
Dragostea doare. Nu, cea interzisă doare
Poate că nu vei fi primul, ultimul sau unicul ei bărbat
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
