Trec pe la mama. Nu întâmplător. Vorbisem cu ea de dinainte, cred că era pe marți, așa, când m-a sunat să mă întrebe ia zi, vii sâmbătă la masă?, să știu și eu ce fac. Așa e mama. Are ea nevoie să știe din timp, nu care cumva să se miște lucrurile mai repede decât ea și să treacă neobservate. Mama mea vrea să știe tot. De parcă atât timp cât știe, poate să și rezolve. Pentru că mama mea vrea să și rezolve tot. Nici nu mai știu de câte ori i-am spus: măi, tu nu poți să taci și să mă asculți, în loc să-mi tot dai sfaturi? Nu, răspunde mama. Și apoi trece la altele și mă lasă așa, mică și ascultătoare. Cred că abia pe la patruzeci de ani am început să cresc. Nu vă imaginați că acum sunt mare. Doar că, pe măsură ce genunchii o lasă și ea se ține de câte un scaun sau de câte un colț de masă ca să se ridice și aia, cu un oftat, mama îmi mai dă și mie câte un centimetru de la ea. Să nu stricăm echilibrul, mă gândesc și rămân așa, cu ochii lipiți pe bastonul ce a răsărit de niciunde, în hol, sub oglinda aia mare și rotundă.
Așadar, ajung ieri acasă, la mama. Trec înainte pe la Mega, să-i fac niște cumpărături : o salată, două iaurturi grecești, d-alea mari, o baghetă și două legături de ceapă verde. Mama știe întotdeauna ce vrea. Las sacoșa în bucătărie, pe jos, proptită de ușa de la balcon și dau să mă așez.
– Auzi, zice mama, da’ tu te-ai spălat pe mâini?
Mă uit la ea, doar că ea tace de-acum și pare că a trecut la altceva. Cu legăturile de ceapă în mână, moșmondește ceva în frigider.
– Iar curge ăsta, spune ca pentru sine.
– Măi, mamă, ce-ți veni cu spălatul ăsta? Am peste patruzeci de ani și tu mă întrebi dacă m-am spălat pe mânuțe?
Mama trântește ceapa în sertarul pentru legume și dă un brânci, cu umărul, ușii de la frigider. Hait, c-am enervat-o, îmi zic și cumva, nu știu de ce, gândul că iar ne luăm la harță mă amuză, de parcă atât timp cât e acolo, cu chef de ceartă, e așa cum o știu.
– Da’ ce-am zis, dragă? Voiam să-ți pun ciorba în farfurie și mi s-a părut că nu te-ai spălat pe mâini. Na, ce să-ți spun ce mare greșeală am făcut! Las’ că vezi tu când o crește și a noastră!
Pentru mama, totul din jur e și al ei, de parcă pe măsură ce trece timpul și ea se tot duce spre margine, perspectiva se lărgește și mama reușeste să cuprindă cu privirea până hăt, în urmă. Înainte e prea aproape și de multe ori, cu cât e mai aproape, cu atât devine mai greu de descifrat.
– Măcar eu pe a mea nu o bat la cap dacă se spală sau nu pe mâini, pufnesc și-i spun pe un ton sec: să știi că nu vreau ciorbă!
Lovitură sub centură. De când o știu, mama face ciorbe. Groase, de stă lingura țeapănă în ele, acrite cu borș luat de la o babă, de pe lângă Cișmigiu, ciorbele astea sunt un fel de pasaj obligatoriu către felul doi. Nu poți să sari direct, zice mama, pentru că mațele au nevoie de zeamă, altfel pățești ca nu știu ce mătușă care nu mai știu ce a pățit, dar cert e că nu i-a fost bine. Se uită la mine, rămâne cu polonicul în aer, ca o armă, trântește demonstrativ capacul la oală și îmi aruncă un faci cum vrei.
Nimic nu mă enervează mai tare la mama decât faci cum vrei-ul ăsta al ei. Îl folosesc și eu cu a mea și, din ce văd, funcționează încă bine pentru că și ea se supără și se închide, bufnind și troznind, în altă cameră. Până acum doi-trei ani, rămâneam pe poziții, pe canapeaua din sufragerie, mustăcind când auzeam ușa deschizându-se și așteptând răbdătoare, ca leul la pândă, să vină și să-și ceară scuze, chiar dacă nu greșise prea tare. Când măsori însă, sub un metru treizeci, simplul fapt de a trânti o ușă necesită scuze. Așa am învățat eu și cu tot parentingul ăsta modern, tot sunt lucruri la care țin. Ca de pildă asta, cu trântitul. De la o vreme însă, cam de când a început să-mi umble dimineața prin dulap și să-mi ia hainele, nu prea mai am stare să stau și să aștept, în sufragerie. De obicei, îmi tot fac de lucru prin fața ușii și pândesc ora de masă ca să am un pretext s-o chem și să văd în ce ape se scaldă.
La felul doi, mama a făcut curcan cu cartofi copți. Și salată. Pe lângă ciorbă, mama face întotdeauna și salată pe care nu o taie niciodată cu cuțitul, ci o rupe cu mâna, ca să nu se amărască, zice. Așa scria într-o carte de bucate franțuzească, povestește și dacă aș vrea să mă mai cert încă, cu ea, aș putea s-o întreb din ce secol era cartea aia. Bine că le știți voi pe toate, mi-ar spune mama și ar trece apoi, la altceva. De multe ori, tocmai când cred că s-a supărat, mama schimbă vorba și vocea îi redevine calmă, de parcă ar fi un râu ce și-a regăsit albia, după ce a fost un pic deviat.
Acum am terminat de mâncat. A fost bun și, cumva, simt nevoia să mă revanșez. Dar parcă nu-mi vine să-i zic așa, pur și simplu, că mi-a plăcut pentru că, imediat după aceea, mama se va repezi la restul de curcan din tavă și până să apuc să spun ceva, îl va fi și împachetat în folie de aluminiu. Ia-l la tine, să-l aveți pentru diseară, să nu mai stai să gătești! Așa va zice, pariu! Dar mie-mi place să gătesc! Asta v-o spun vouă, că dac-o spun mamei, o să-mi zică acel faci cum vrei al ei de care nu am niciun chef. Până la urmă decid să nu mai zic nimic și dau să plec. Am o treabă și ca orice treabă, nu suportă amânare.
Cât îmi strâng lucrurile, mama își trage un scaun, de sub masă, și se așează cu un oftat. O simt cum se uită la mine, de parcă privirea i-ar fi cumva, lipită. Tace. Nu mai mult de un minut.
– Auzi, dar tu de ce umbli așa, cu blugii rupți?
Închid rucsacul și dau să mă încalț.
– Păi, ce-are? zic.
Ridică din umeri și cu mâna, alungă o musculiță.
– Știu și eu, să nu-ți fie frig, zice mama și dă să-mi împacheteze restul de curcan.
Pe Ioana o găsiți și aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Mama – în rolul principal al Eroului
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
