Doamnelor și domnișoarelor (bine, dumneavoastră mai puțin), a venit în țara noastră, precum neîndoielnic ați aflat deja, Alain Delon. Dumnealui a fost un mare actor de cinema în anii ‘60 și ‘70, pe vremea celor cărora atât de tandru le spunem „mamaie„.
Am fost și eu la TIFF, la Cluj, să văd minunea. Femei în etate – îndeosebi sexagenare sau septuagenare – l-au așteptat pe marele Delon (81 de ani), cu deosebit interes, cam cum i-au așteptat românii pe americani.
A venit târziu Delon, cum târziu au venit și americanii. Dar – nu-i așa? – mai bine mai târziu decât niciodată.
Domnul Alain Delon nu a mai avut un rol mare în cinema de peste un sfert de secol, dar ce e un sfert de secol într-o istorie, mai ales dacă e istoria filmelor?
Și acum ajungem unde am vrut să vă aduc: nu e vina dumisale, că nu mai e căutat. Nu se mai fac filme cu oameni cum se făceau.
E vina noastră, doamnelor și domnișoarelor. Am crescut o societate care nu mai știe să prețuiască un bărbat adevărat, ca pe vremuri – un bărbat galant, care mai știe cum se sărută o mână de damă. Nu ne mai plac acești eroi vechi. De ce?
Greșim. Domnul Delon n-o fi dumnealui cel mai bun actor din toate timpurile, fie ele și europene sau măcar franceze, a fost făcut mare de regizori cu adevărat mari, asta e adevărat, dar nici Justin Bieber nu se poate spune că e.
Citiți și Ziua în care Alain Delon a părăsit-o pe Romy Schneider
S-a pierdut ceva cu epoca. Am devenit îngrozitor de superficiali, dacă nu stupizi. Nu mai știm să facem dive și nu mai știm să facem sex-simboluri din staruri care nu au doar sclipici, ci și – fie și puțină – substanță.
Alain Delon e dintr-o lume care a amurgit. Apuse sunt timpurile când mai știam să punem prețul corect măcar pe un parpalac mai acătării.
Și de aceea ne facem vinovați în fața domnului Delon, care nu s-a schimbat, și de aceea a pierdut publicul de acum. Dumnealui nu s-a adaptat, joacă după regulile vechi, care nu mai sunt valabile.
Las față de domnul Delon o reverență târzie, care nu îi folosește la absolut nimic. Poate ne folosește, însă nouă.
Cred că, în definitiv, cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru dumnealui, dar mai ales pentru noi, este să recuperăm măcar filmele de odinioară.
Ele sunt acolo, și ne așteaptă. Ghepardul (ce carte minunată e Ghepardul!, mult mai bună decât filmul) e acolo. Filmul Rocco și frații lui e acolo. Ne așteaptă să le descoperim.
Alain Delon e pentru totdeauna acolo și în multe alte filme, înfășurat în minunatele sale paltoane, pentru a ne aduce aminte de tot ceea ce am pierdut pe drum.
Ce am pierdut pe drum? În primul rând clasa, stilul, eleganța. Nu mai sunt. Și e păcat, chiar e păcat.
Și pentru că vă știu sensibile la mode, și pentru că nu pot provoca eu modele, însă dumneavoastră puteți, vă rog să readucem în actualitate bărbații cât Delon.
Da, doamnelor și domnișoarelor, exact asta vă cer: readuceți în tendințe domnii de odinioară. Erau mai buni decât noi, cei de acum, și e nedrept să îi ținem atât de departe de prezent. Pierdem.
Pierdem bogăția frumuseții. Știu că urâtul se caută acum. Dar asta, dragile mele, nu e o tendință bună.
Mai gândiți-vă.
Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Tănticilor şi nenicilor care-şi dau ochii peste cap când aud de Alain Delon
Romy Schneider: De ce l-am iubit pe Alain
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
