Franța i-a pierdut săptămâna asta pe Jean D’Ormesson, scriitor, academician, filozof și… conte francez și pe Johnny Hallyday, rocker, biker și… smoker.
Primul, omagiat ieri la Domul Invalizilor, un sicriu așezat direct pe piatra curții imense, acoperit cu drapelul francez, un creion albastru cu gumă, din cele pe care le foloseam și noi la școală, lăsat de președintele Macron pe sicriu. La Marseillaise și acordurile lui Mozart, sub un cer care s-a înseninat cîteva clipe, precum privirea lui Jean d’O, cum era poreclit.
French President Emmanuel Macron places a pencil on the flag-draped coffin of Jean d’Ormesson, French author and member of the Academie Francaise, during a ceremony at the Hotel des Invalides in Paris, France, December 8, 2017. REUTERS/Francois Mori/Pool
Al doilea, însoțit astăzi de o mulțime imensă – cred că sunt peste un milion – pe străzile Parisului, către La Madeleine, biserica unde se va ține slujba religioasă. 700 de bikeri însoțesc cortegiul funerar.
Mulțimea adunată în fața bisericii La Madeleine fotografiată de Eric Feferberg/AFP/Getty Images
Pentru noi, este săptămâna cu cea mai puternică încărcătură emoțională de când ne aflăm în Franța. Descoperim o națiune cu profunzimi la care nu ne-am așteptat. Aici, literatura este bogăție națională, cartea nu este doar tradiție și civilizație, dar și parte din PIB. Iar muzica este membru al familiei sau al cercului de prieteni. Francezii cântă și citesc cu aceași plăcere. Las’ că muncesc nemții, este deviza locului, dar fapt este că francezii posedă un savoir vivre pe care alte nații nu-l au.
©Getty Images
Contele și rockerul au răscolit cîteva zile conștiința Franței, ca o brazdă de civilizație. Jean, aristocratul bonom, iubit de prieteni ca și de adversarii politici și Johnny, cîntărețul venit de jos, dintr-o familie de adopție, preferatul străzii. Ce zile de grație pentru Franța! Doliul transformat în vibrație, în dragoste, în bucuria de a fi împreună.
Jean d’Ormesson, autor și membru al Academiei Franceze
Am mai întâlnit ceva asemănator pe un stadion englez unde zeci de mii cântau “You will never walk alone” după o înfrângere sportivă. În Franța sunt câteva milioane care cântă astăzi. De ce vă spun toate astea? Pentru că în Franța muzica va umple mai departe sălile, scriitori vor înnobila mai departe cultura franceză, este o viață care palpită, dorește, speră, dincolo de oricine ar muri.
Dar, vai, ce mai speră o biată țară, al cărei rege a murit, în aceeași vreme de iarnă? Ce cântec se mai aude de acolo? Ce scriere va mai răscoli spiritul regatului? Omagiul spurcat al delatorilor, al hoților, al brutelor și derbedeilor, nu face altceva decât să confiște și dreptul la memorie al simbolului demnității unui regat, aflat într-o disperată foame de demnitate. Descumpănit, între măreția unei civilizații spre care am tânjit de când mă știu și amărăciunea umilinței țării mele, pe care am părăsit-o o dată cu ultima speranță, nu pot decât să-i dau dreptate lui Jean d’O: neștiind dincotro venim și încotro ne ducem, “nous sommes tous des égarés”. Salut Johnny!, au revoir, cher d’Ormesson, plecăciune și iertare, Maiestate!
Cortegiul funeral pe Champs Élysées. Foto: Chesnot/Getty Images
***
5 decembrie
Nu a murit un Rege! A murit un Regat. Pentru că la moartea unui rege se strigă “Regele a murit, trăiască Regele!” Ce tăcere de moarte se lasă peste România astăzi! Indendența și întregirea acestui ținut au fost făcute de Regi. Ce ne mai leagă acum? care este coloana vertebrală a României? Nu vreau să le spun numele astăzi, aici, alături de numele Regelui. Sunt prea mici, prea fățarnici, prea meschini ca să merite măcar ambalajul de conducători. L-au alungat de două ori, i-au supraviețuit. De fapt, ne-au umilit pe noi, cei care am crezut că Istoria poate face cadouri. Nu face. Iar noi am ratat șansa unei posibile reîntregiri. Regatul nu mai există, iar odată cu el, România își pierde ultima fărâmă de demnitate. Ce rămâne este o caricatură amorfă, cu măști grotești și oameni incapabili să mai schimbe ceva. Frumusețea unei țări nu poate fi în afara demnității și a tăriei nației care o locuiește. Or, tăria noastră ca nație s-a șubrezit iremediabil. Azi dimineață am aflat că a murit și Jean d’Ormesson, scriitor și academician francez, care a scris cu admirație despre România interbelică și despre personalitățile românești pe care le-a cunoscut la București și la Paris. Un Aristocrat și un Rege, stinși în aceași zi. De parcă frigul iernii nu ar fi fost de ajuns! Românii întorc azi, o pagină de Istorie pe care nu au avut măcar curiozitatea să o cunoască. Mă îndoiesc că vor fi mai fericiți.
Citiţi şi
”Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști”
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
